Am vorbit de-atîtea ori despre lipsa de atractivitate a transportului nostru public: mijloacele de transport sînt decăzute și murdare, graficele nu-s cunoscute de călători și nici respectate de șoferi și vatmani, stațiile nu-s amplasate acolo unde oamenii au nevoie de ele și traseele nu unesc punctele de interes ale Capitalei.
Dar n-am prea vorbit despre atmosfera din stații și de la capetele de linie; atmosfera asta e, desigur, un lucru important pe care cetățeanul îl simte pe pielea lui.
E mizerie, gunoi și uneori ți-e frică să stai s-aștepți în stație, mai ales prin zone mărginașe.
Dar mai e ceva!
Pe lîngă lipsa asta de civilizație a stației, mai e ceva – un lucru care s-a pierdut, în timp.
Vedeți voi, e mai simplu să-mi aduc aminte cum a fost odată, pe vremea cînd vrînd-nevrînd, transportul public se adresa tuturor, autoturismele fiind puține-n perioada comunismului.
Stația era un spațiu urban viu, interesant – nu doar cu întîmplări, ci și cu o droaie de chestii de făcut acolo: tarabe, gherete, ziare, loz în plic, covrigi…
Cum să fi fost altfel? Publicul transportului public – nu doar numeros! – era complet, diversificat: atîta amar de oameni din toate soiurile și stările: școlari, liceeni, muncitori de toate soiurile, domni și tovarăși, cuconet…
… care erau acolo fără privirea jenată de azi a călătorului care pare-a zice „ei, în mod normal nu merg cu autobuzul, doar azi îl iau, de-aia-s aici!”
Capetele de linii mari erau lumi în sine; așijderea stațiile aglomerate, centrale: veritabile locuri unde puteai să te pierzi și să-ți pierzi timpul!
… căci călătorii de-atunci, profesioniști – dacă-mi dați voie să folosesc așa cuvîntul – știau și cînd să se repeadă dup-un scaun liber, și cînd să lase să treacă un troleu aglomerat, știind că vine sigur altu-n spate, și, mai ales, cînd transportul public putea fi folosit pentru o plimbare: căci acest transport public orășenesc nu-nsemnează doar număr de oameni înghesuiți pe metru pătrat, transportați într-un ceas…
Dați-mi voie să cred sincer că una din lipsurile transportului public actual este această urîțenie, această sărăcie a stației: eficient loc de fugă și loc unde cetățeanul evită să-și privească concetățeanu-n față…
… dar noi toți ne-am schimbat, nu-i așa? Stația și gara nu mai înseamnă azi nimic.
Cîte ceva se mai poate face, nu-i totul pierdut; bănci pe care poți sta, panouri utile și vesele, cine știe ce poze la care să te uiți cu crîmpeie de istorie arătată – și cu siguranță multă, multă curățenie.
Listă de articole selecționate despre transportul public – aici
comentarii