Civilizație publică LXII – Zürich (IV)

scris de C. D. Mocanu

prima parte • a doua parte • a treia parte

Căutând urmele prezenței bucureștene, mai vechi sau mai noi, a corpului de iluminat, tonconic, din sticlă albă (opal) venit la noi tocmai din țara lui Wilhem Tell și botezat „model Zürich”, am ajuns ….

În preajma unor clădiri publice monumentale importante

Esplanada și spațiile pietonale din fața Casei Scânteii erau iluminate în 1956 cu lămpi „model Zürich”, varianta dâmbovițeană, instalate pe stâlpi „lampadar” metalici „din două bucăți”.

Din aprilie 1960 corpurile astea de iluminat, simbol capitalist îmbrăcat în haine proletare, au conviețuit mulți ani în fața Casei Scânteii cu statuia lui Lenin. Fotografia a fost făcută în ziua de 25 aprilie 1989.

Momentul surprins de Willy Pragher în fața Palatului Regal este, fără îndoială, unul foarte important pentru istoria națională. Ziua de 22 iunie 1941 marchează intrarea României în război împotriva Uniunii Sovietice. Imaginea păstrează (pentru cei interesați) felul în care la vremea aceea erau iluminate peluza dinspre Calea Victoriei a palatului și spațiul pietonal adiacent. Felinarele montate pe stâlpii ornamentali ai gardului purtau însemnul regalității – coroana.

Douăzeci și patru de ani mai târziu, în martie, bucureștenii (și nu doar ei) aduceau un ultim omagiu lui Gheorghe Gheorghiu – Dej care își încheiase socotelile cu viața pe pământ (19 martie 1965).

Felinarele regale dispăruseră și locul le fusese luat de corpuri de iluminat „model Zürich” fabricate departe de Elveția natală, pe meleaguri mioritice.

Și au rămas acolo mulți ani. Iată-le în 1968 văzute de pe peluza palatului.

Fără să vrea, Cristian Malide le-a fotografiat în 1974. Utilizau ca sursă de lumină lampa cu descărcări în vapori de mercur de înaltă presiune, cu balon fluorescent, tip LVF 125, echipată cu balast tip BVA 125 și cu condensator. Accesoriile erau „ascunse” în soclul stâlpului.

În 1986 erau încă neclintite pe poziție. Aripa modernizării trecuse peste ele aducându-le o nouă sursă de lumină. Este vorba de lampa cu vapori de sodiu de înaltă presiune, cu balon cu strat difuzant, tip LPN 175, echipată cu accesoriile specifice – balast BNA 175, dispozitiv de amorsare DA 05 și condensator.

Plecați din nord, cu un popas în centru, iată-ne ajunși în sudul orașului, sus pe deal, la Palatul Patriarhiei. Clădirea monumentală finalizată în 1907 a fost construită după planurile arhitectului Dimitrie Maimarolu.

A găzduit până în 1947 Adunarea Deputaților, componentă a parlamentului bicameral al României. Zona deschisă circulației publice (pietonale, rutiere) era iluminată de lămpi specifice epocii montate pe stâlpi „lampadar”. Ambele componente fuseseră desenate și se  fabricau în atelierele primăriei sau ale U.C.B. Administratorii clădirii nu au simțit nevoia de a-i ilumina suplimentar fațada.

După ’47, parlamentul a fost înlocuit cu Marea Adunare Națională, legislativ unicameral, organ suprem al puterii de stat care, până în 1989, a avut sediul în palatul din Dealul Mitropoliei.

Noul locatar s-a apucat gospodărește de schimbări, modificări și adaptări. Iluminatul public din întregul complex a fost înlocuit cu unul mai „discret”. În plus, intrarea principală a fost împodobită cu două aplice care aveau ca piesă de bază dispersorul difuzant tronconic din sticlă albă (opal) „model Zürich” și accesoriile de fixare – etanșare adaptate la noua soluție de susținere. Fotografiile sunt din anii ’70.

Printre alte „binefaceri” ale democrației pogorâte peste România după evenimentele din decembrie 1989 se află și parlamentul ca expresie a voinței și puterii poporului, „organul reprezentativ suprem și unica autoritate legiuitoare a țării”. Camera Deputaților, componentă a acestuia, s-a întors în palatul care îi fusese destinat încă de la începutul secolului XX. A funcționat acolo până în 1996 când s-a mutat alături de Senat în Casa Poporului.

La data de 28 octombrie 1996 clădirea a fost cedată spre folosință Bisericii Ortodoxe Române care a transformat-o în Palatul Patriarhiei.

După ce a trecut în proprietatea Bisericii (6 decembrie 2010), edificiul a intrat într-un proces combinat și susținut de restaurare, renovare, reabilitare, finalizat în 2016 odată cu sfințirea acestuia de către Preafericitul Părinte Daniel (6 iunie 2016). Cele două aplice au depășit cu bine deranjul și au rămas să înfrumusețeze fațada clădirii. Nu arăta rău! Fotografiile au fost făcute în perioada 2010 – 2013.

Câțiva ani mai târziu, în iarna 2018 – 2019, corpurile de iluminat „model Zürich” nu mai înnobilau Palatul Patriarhiei. Au fost înlocuite cu niște sticle de lampă ceva mai domnești decât suratele lor care se înfrățesc și azi cu fitilul și cu gazul pentru a produce lumina. Un Dorel din administrația laică a Patriarhiei, înghesuit probabil de lipsa pieselor de schimb, a decis să înlăture elegantele „elvețience” purtătoare de istorie și să așeze pe fațada mândrului și emblematicului palat niște feștile triste care se potrivesc ca nuca-n perete.

Aici se termină călătoria noastră pe urmele unui simbol al civilizației publice bucureștene, parte din fascinanta și atât de puțin cunoscuta poveste a orașului.

Consideram subiectul închis și deja mă gândeam la altceva când neastâmpărata curiozitate m-a pus să văd ce face…

Lampa model Zürich la ea acasă

Adică în Elveția. Am găsit-o cu ușurință la Berna și n-am mai insistat. Să o vedem!

Impresionant, nu? Fotografiile sunt de prin 2015 – 2016, poate chiar mai recente. Elvețienii prețuiesc și cinstesc valorile trecutului. Corpul de iluminat decorativ echipat cu „glob” dispersor difuzant, tronconic, din sticlă albă (opal) născocit chiar de ei este încă, după atâția ani, o prezență discretă, elegantă, utilă pe străzile localităților helvete. Pentru asta nu sunt suficiente bunul gust și priceperea. Ce au ei și nu avem noi? De ce ei păstrează și conservă urmele trecutului iar noi le distrugem cu frenezie?

În loc de încheiere

Stâlpul Mannesmann „tip lampadar” cu soclu din fontă și manșon ornamental a fost special desenat pentru „lampa model Zürich” astfel încât ansamblul să fie armonios. Uneori, în zone periferice, mai dosnice, au fost utilizați stâlpi din seria normală, puțin mai înalți decât cei dedicați.

Și unii și ceilalți au dăinuit mulți ani fiind asociați, în funcție de posibilități sau de fantezia celor implicați, mai ales în anii ’50 – ’60, cu alte corpuri de iluminat.

Pe malul Lacului Floreasca, într-o zonă pietonală mai puțin frecventată, corpul de iuminat tronconic fusese înlocuit cu unul sferic fabricat la rându-i tot din sticlă albă. Deși puțin înclinat sub povara neglijenței și nepăsării, stâlpul „lampadar” Mannesmann autentic se ține bine. Elementele caracteristice pot fi identificate cu ușurință. Era anul 1968.

Cam tot pe atunci (1966), în parcul Herăstrău, un stâlp Mannesmann de rețea găzduia și el un glob.

Pentru rigoare trebuie spus că, în ambele cazuri, nu era vorba de un nou corp de iluminat ci de o combinație, o găselniță dâmbovițeană. Baza lămpii, cea care se fixa pe stâlp și care permitea montarea fasungului, a dispersorului și a garniturilor de etanșare, provenea de la „modelul Zürich” căruia i s-a înlocuit elementul difuzant tronconic cu unul sferic.

Estetic vorbind, rezultatul nu era chiar rău. Dealtfel corpurile de iluminat echipate cu globuri din sticlă opal nu erau o noutate. Au existat în peisajul bucureștean interbelic fiind promovate de Primărie sau de U.C.B. care le și produceau în atelierele proprii. Nu au avut viață prea lungă din cauza unei hibe foarte greu de înlăturat. Capacitatea de evacuare a căldurii produse de becul cu filament incandescent era foarte redusă. Supraîncălzirea afecta durata de viață a sursei de lumină, a elementelor de contact electric și a celor de etanșare.

***

Zonele centrale și rezidențiale, parcurile, grădinile, terasele, spațiile pietonale, peluzele, esplanadele Bucureștiului de dinainte de 1948 au fost puse în valoare și de iluminatul general realizat cu lămpi decorative, de obicei difuzante, susținute de stâlpi „lampadar”, altele decât cele „model Zürich”.

Iată, doar așa pentru a stârni curiozitatea, câteva dintre acestea:

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici