scris de C. D. Mocanu
Precizare: Povestea ce va să vină este mărturia mea despre oameni pe care i-am cunoscut și fapte pe care le-am trăit.
Sunetul nesuferit al soneriei telefonului a făcut țăndări liniștea sedativă a dimineții. E devreme și în condiții normale, la ora asta, nu mă sună nimeni să mă întrebe de sănătate. Îmi potrivesc, fără să mă grăbesc, ochelarii pe nas și privesc lung ecranul. E Adrian N., prietenul meu de peste cincizeci de ani, din 1961, nepotul cârciumarului Lupitu de la Bujavercă. Ăsta nu se ține de prostii, trebuie să fie ceva serios. Stăpânit de curiozitate, îi răspund:
– Ce bă, ai căzut din pat?
– Lasă caterinca și fii atent aici! Îl știi pe Petre Z. de la noi din Vitan?
– Numele nu-mi spune nimic. Poate dacă-l văd…
– A stat la 101, lîngă ai lu’ Tighel, vizavi de centrul de pîine, în curtea aia care nu avea trotuar – gardul era chiar la marginea carosabilului.
– Locul îl știu, dar pe băiatul ăsta nu mi-l amintesc.
– Nu e născut pe Vitan. A venit de undeva din Oltenia. E cu vreo doi ani mai mic decât noi.
– Și a făcut școala la Târcă?
– Da. În sfârșit… lasă asta! Eu am rămas prieten cu el. M-a sunat ieri. Are nevoie de ajutor.
Si începe să-mi spună povestea.
După o perioadă zbuciumată și aventuroasă a vieții lui, Petre s-a stabilit într-o localitate cunoscută a județului Harghita, alta decât Miercurea Ciuc. Cu vreun an în urmă a fost diagnosticat cu un cancer de colon și a fost operat la Târgu Mureș. Întors acasă cu indicații terapeutice postoperatorii nu tocmai profesioniste, după îngrijiri… neîngrijite a făcut foarte repede metastaze hepatice. Avea nevoie de niște medicamente pe care în Miercurea Ciuc nu reușea să le procure. Unii majoritari din zonă nu sunt empatici și prietenoși cu românii minoritari nici atunci când sunt în suferință. Singur, slăbit de boală, fără posibilitatea de a se deplasa la Târgu Mureș, a strigat și el după ajutor spre București la prietenul lui Adrian N. cu speranța că acesta îi va găsi doctoriile atât de necesare. Adrian le-a găsit. Deși le plătea integral (nici nu era posibil altfel), fără prescripție de la un medic specialist tot nu le căpăta.
– Tu ai o relație solidă în lumea medicală. Crezi că poți face rost de rețetă?
– Știi bine că „relația” mea nu este oncolog. Așa cum îl cunosc nu va ezita și va găsi soluția potrivită. Vorbim mai târziu!
Până la prânz a primit documentul, a cumpărat medicamentele și le-a expediat prin curier către localitatea harghiteană. S-a mișcat repede.
A doua zi, mai spre seară, atunci când la țară lumea se potolește și privighetoarea își drege glasul, m-a sunat să-mi confirme că pachetul a ajuns la Petre.
– Adriane, să-ți dea Dumnezeu sănătate pentru stăruință și osteneală! Îți pregătești culcuș în Rai!
– „Ce puteam să fac Dane? Am copilărit cu el!”
Replica asta mi s-a înfipt în minte. Adrian a copilărit cu Petre, eu am copilărit cu Adrian, Titi Ochiosu a copilărit cu mine, Făneață a copilărit cu Ochiosu, Bulgaru a copilărit cu Făneață, Meleacă a copilărit cu Bulgaru, Buță a copilărit cu Meleacă și tot așa. Doar pentru atât copiii acelui Vitan s-au legat cu un fir nevăzut, trainic, rezistent care îi face și azi să fie frați?
Eu nu mai înțeleg nimic! Aflu cu o frecvență alarmantă despre puști care se bat cu sălbăticie pentru te miri ce folosind arme albe, despre fete care se calcă în picioare pentru o privire pofticioasă ațintită asupra unui „șmecher” de cartier în timp ce „băieții” le încurajează și le filmează pentru a proba pe internet vitejia „armazoancelor” minore.
Ne „trozneam” și noi, dar niciodată n-am dorit să ne facem adversarul, nici măcar, groggy, darămite să-l omorâm. Un pumn care uneori învinețea un ochi, un șut în cur și o înjurătură erau suficiente. După zece minute împărțeam codrul de pâine caldă sau fructele „cumpărate” din grădinile mahalalei. Fetele se certau rar. Ele nu frecventau strada. Se întâlneau prin curți, acolo unde erau supravegheate. Dacă totuși o făceau nu ajungeau să se păruiască.
***
Am asistat o singură dată la o cafteală pe bune între femei. Aveam vreo treișpe – paișpe ani. Vizavi de noi, la Fripta (Vitan 162) locuiau două tinere, căsătorite și casnice. Una dintre ele, mai „bună” (asta se vedea cu ochiul liber!) și mai „pricepută” (asta spunea gura lumii!), îl ademenea pe soțul celeilalte. Când dovezile au fost de netăgăduit, „înșelata” a trecut la atacul fizic împotriva celei care-i purta bărbatul în păcatul preacurviei. Încercând să scape cu fuga, „ispita” a mutat bumbăceala în stradă. S-a adunat lume ca la urs. N-a intervenit nimeni. Au fost lăsate să-și ostoiască energiile. S-au potolit singure când n-au mai avut ce rupe de pe ele.
***
Într-o zi blândă de toamnă frumoasă și îmbelșugată, sub nucul din curte, puneam țara la cale cu un alt copil al Vitanului. Sportiv cunoscut, umblat prin toată lumea, slujitor devotat al intereselor românești, îngrijorat ca și mine de degradarea nestăvilită a societății în care chiar noi am ales să trăim, a concluzionat:
– Anghimoafte, locul meu și-al tău, al ăstora din generația noastră e la Muzeul Antipa sau într-o rezervație. Exponate vii! Specie pe cale de dispariție! Când ne plictisim acolo, ori ne dau ăia învoire să mai ieșim p’afară, ori sărim gardu’ cum făceam când eram mici. Și p’ormă, îngroziți de ce-am văzut ne întoarcem spășiți și lecuiți.
Nu-i împărtășesc opinia excesiv deprimantă, dar perspectiva e tristă. Tristă rău!
***
Petre Z. se luptă cu boala. A început tratamentul potrivit și starea lui s-a ameliorat, este mai încrezător, s-a întremat. Evoluția metastazelor a fost stopată. Speranța moare ultima!
Dumnezeu să-l ocrotească!
comentarii