… din nou drumul bătut: aceeași Grecie a noastră – ai zice iar că n-ai nimica de povestit, dar uite că găsești.
Anul ăsta, de pildă, ne zisărăm să ne-abatem și prin Sofia, fiindcă n-o știam. Ca să ajungi aici, o bună bucată din drum e pe calapodul cunoscut: șoseaua bulgărească ce-și face drum printre copaci, tufe și bălării; doar că de-odată, mai după Plevna, te nimerești pe-o autostradă ce șerpuiește prin Balcani, oferindu-ți priveliști strașnice.
Dar cu ce se mănîncă Sofia? Că nu-i deloc de lepădat. Da, e o capitală mai mică decît a noastră; dacă e s-o iei la puricat, n-are cine știe ce atracții, frumuseți și puncte de interes. Dar…
Dar compensează prin ceva ce-i tare greu de pus în cuvinte: să-i zici atmosferă? – e cam puțin. În engleză-i un cuvînt care cuprinde mai bine tot ceea ce-ți face cu ochiul aici: se cheamă „vibe”; așa că n-ai decît să zici că da: Sofia are un „vibe” nemaipomenit.
Poate lărgămîntul, poate felu-n care muntele Vitoșa-i șade de veghe deasupra, poate cumințenia oamenilor – cine știe?
… fantastic cum te pomenești – luîndu-i la pas Centrul – că-ți ies în cale senzații, aere, frînturi care te-au izbit în atîtea alte orașe mari și frumoase pe care le-ai văzut în Apus. Nu poți explica, nu poți descrie – trebuie, pur și simplu, să te lași izbit de senzațiile astea. Și-ți dai seama că-n Capitala noastră nu le-ntîlnești: asta fiindcă Bucureștiul, așa cum e… e unic, așa-i place lui să fie!
Un Centru pietonal care atrage și hălăduiala localnicului și-a turistului, prilej nu de ieșit și de mers undeva, ci de ieșit și mers… în sine. Bulevardul Vitoșa, închis complet traficului, e transformat într-un corso drăguț, plin de terase și restaurante bune care – mai presus de toate! – nu urlă, nu-s stridente; bunînțeles că se găsește aici cuvenitul restaurant „Ștastliveța”, unde, după ce-i treci pragul iar, bagi de seamă că de la un sezon la altul meniul e îmbunătățit, combinațiile mai fine și mai lucrate.
Și stai; și te plimbi; și dacă ai chef stai iar – în capul bulevardului, spre Palatul Național al Culturii, e un parc larg unde oamenii șed, se strîng, apărați de vuietul citadin. Străduțele ce dau în bulevardul Vitoșa-s pline de mici magazine, care ființează pentru că trebuie să fie comerț și nu neapărat profit; altminterea, Sofia-i un oraș cuminte, unde-n orele serii găsești închis.
O altă experiență sofiotă-i aceea a zilei de lucru: trebuie să te nimerești dimineața, înainte de ora 9, ca să vezi oamenii cum merg la treabă – și-ți dai seama de diferența față de Capitala căpiată a noastră, unde la aceeași oră oamenii par că se duc în toate locurile… că vin de undeva… că au aerul că se duc undeva… altundeva!
Da-n fine; nu pentru Sofia te-ai dus în vacanță, nu? Așa că te pui iară pe autostradă – care ține pîn’la graniță, la Kulata, făcînd totuși o pauză, întrucît n-a fost construită o bucată prin munții Pirin. Nu te supără pauza asta, căci – în lipsa autostrăzii – o iei pe-o șosea încîntătoare, ce urmărește valea Strumei: un rîu limpede și vijelios.
Și treci granița: ai ajuns la greci.
E cumplit de cald, așa cum trebuie să fie. Termometrul zice că-s peste 35 de grade… și le simți, gradele astea. Arde pămîntul, arde șoseaua, marea-i încă departe, dar nu-ți pasă! Șoseaua e grecească de-acum, ceea ce-nseamnă că nu trebuie să mai fii cu grija regulilor, ci doar că poți merge-n legea ta, atîta vreme cît mergi frumos. Cînd dai să te grăbești – undeva-ntre dealuri – îți mai iese-n cale un semafor ce păzește o răspîntie pustie…
Cîtă nevoie aveai de senzația asta, să ajungi aici!
Cîtă nevoie aveai să simți că aici nu s-a schimbat nimic – că lucrurile-s neclintite.
Cîtă bucurie – și ce senzație de lucruri așezate la locul lor – cînd te saluți cu bătrînii pîrliți de soare, care te mai țin minte de astă vară! Cînd cei de la tavernă te recunosc… Și – pentru omul modern, lua-l-ar gaia! – cînd telefonul se reconectează de capul lui la cîte-un wireless de anu’ trecut.
… te lăfăi regăsindu-ți plăcerea de nu a face decît ce știi mai bine. Plăcintele de dimineață, bălăcelile de peste zi – nisipul frige strașnic, da-n apă e atît de bine și de răcoare! – ghiftuielile de seară și vinul ăla dulce de Samos; mai apoi liniștea albastră a nopții. Mult albastru – și multe nuanțe de albastru – găsești aici, între galbenul nisipului și verdele măslinilor și pinilor. Și-i atîta loc pe-aici pentru toată lumea…
Aceleași sate, cu aceiași oameni, sub același Soare: Palio, Iraklița, Peramos; același oraș, cu aceeași lene: Kavala – pentru că te izbește iar felu-acela grecesc de-a fi: deși-l vezi pe grec muncind – nu rareori cîtu-i ziua de lungă – te miră cîte magazine șed închise după prînz, unele deschizînd seara doar de cîteva ori pe săptămînă.
Da-n fiecare locșor găsești ceva de făcut: colo-șa-i o chermeză cu fanfară, procesiune, talcioc și hărmălaie multă; dincolo, după deal, îs niște flăcăi de te-nvață să faci scufundări; și tu – ca să zici că ești harnic – reiei tavernele la rînd: ca să-ți dai seama bucuros că totul e cum se cade să fie. Mai ales acolo unde nimerești peste vreun popă burdușindu-și foalele (în Grecia mai degrabă-ți sar în față popi decît de polițiști pe stradă), ești sigur că se mănîncă bun de tot.
Norocoși, frații bulgari (îi regăsești și pe cei cu care legaseși deja prieteșug pe plajă verile trecute – cît le-au crescut și lor copiii!): ajung aici, în părțile astea, numaidecît și de la an la an se-adună, se-nmulțesc.
Și, oricum, ai de-a face cu ei și la-ntoarcere: doar spre casă iar tai Bulgaria, însă cine știți voi să-se oprească să vadă cîte locuri frumoase-s în drum?
… totuși, drumu-nsemnează, firește, popas: iar la prietenosul Stara Zagora. E restaurant „Ștastliveța” și-aici; și mai e și-un parc cocoțat sus, spre dealuri, unde te poți pierde-ntre copaci răcoroși și să caști gura la animalele dintr-o micuță grădină zoologică. Parcului-i zice Ayazmoto – n-are treabă cu motociclismul, ci de la agheazmă-și trage numele.
Și gata – înc-o repriză de asfalt, înc-o benzinărie, înc-o vamă: și s-a terminat.
Și ce bine a fost.
Da: așa-i vacanța aia pe care-ai visat-o, ai așteptat-o; de care te bucuri zi de zi și ceas de ceas; care-ți ajunge, care-ți priește; care-ți lasă gust dulce la sfîrșit. Așa-i vacanța asta grecească.
comentarii