Ia, c-am uitat ce-s alea ciuperci! N-or fi chestiile alea pe care le dăm de-o parte, cînd mîncăm pizza?
Belșugul din magazine, ușurința de-a găsi mîncare gata făcută, lipsa timpului și pierderea științei de-a găti ne-au îndepărtat de ele.
Ne trage-n jos, de asemenea, și frica de cele nebune ori otrăvitoare și mai ales mediocritatea celor cultivate în crescătorii – fade, apoase!
Dar pentru mine ciuperca rămîne un prieten bun; și nu pot să uit cît ne-a ajutat odinioară, cînd vremurile erau grele și lipsurile uriașe!
Nu se găsea carne? Nu erau mezeluri? Nu se aducea brînză? Ouăle erau un lux? Mare lucru: aveam păduricea la doi pași – și-n păduricea asta găseam, de primăvara pînă toamna pe vremea brumei, bureți de rouă, bureți de iarbă, nane, hribi, ghebe și ciuperci de bălegar: da, aici, lîngă București!
Așa puteam să-ncropim, pe loc, o masă boierească și gustoasă; și reușeam s-avem peste iarnă – din ciupercile uscate gospodărește și puse, ferit, în săcotei răcoroși – ce adăuga meniului de zi cu zi.
Dumnezeu, drăguțul, ne-ajuta – noi n-aveam decît să mergem să băgăm în traistă. Bunînțeles, știam la fix unde și cînd să căutăm; ne mai încurca socotelile o vară secetoasă ori o toamnă prea ploioasă; însă arareori se nimerea să venim acasă cu buza umflată.
… ehehei – și ce bucurie, vînătoarea de ciuperci!
comentarii