pregătit cu Ando, C. D. Mocanu, Mini-Economicus, Cristian Malide, Cezar Petre Buiumaci și HM
Dar Talciocul uriaș, însă, e cel la pod la Vitan, de după Revoluție. Acolo a fost locul unde vindeai, cumpărai și căscai gura: ce loc uriaș, nebunesc! În apogeul măririi sale, talciocul duminical se-ntindea dinspre Văcărești și Mihai Bravu – pînă mult-departe, după podul de la Vitan unde era cu adevărat inima lui; urca pe Vitan-Bîrzești atît de mult, încît ani de zile autobuzul 102 era deviat în weekend pe la Big și pe la vechiul Abator.
Avem și imagini de la Cristian Malide, în care vedem furnicarul din zona Abatorului: toți oamenii ăștia la Talcioc în Vitan aveau treabă!
Cum de s-a ales locul ăsta? Că doar locurile astea nu iau naștere, așa… din senin; nici ciupercile n-o fac!
S-a ales pentru că era spațiu; pentru că era liber; pentru că era nevoie. Și s-a ales încă dinainte de Revoluție, odată cu terminarea amenajării cursului Dîmboviței. Aici era o șosea largă, practic fără trafic la vremea aceea – era locul ideal să vii duminica să cauți o mașină: pe care puteai s-o și probezi, pe splai, pîn-la Glina și-napoi (nu era nici un pod prevăzut pînă acolo). Și da: tîrgul de mașini de la Vitan funcționa – mai mult sau mai puțin îngăduit – de la sfîrșitul anilor ’80.
Aflăm din „Libertatea” din 24 februarie ’90 că atît tîrgul din Vitan, cît și cele din Ghencea și Colentina, deveneau… legale:
De asemenea, a stabilit ca Direcţia Domeniului Public să organizeze în strada Drumul Cooperativei nr. 4-6, sectorul 5 şi Întreprinderea de Prestări Servicii în strada Gherghiţei, sectorul 2, tîrguri în vederea vînzării-cumpărării obiectelor de uz personal, casnice sau de folosinţă gospodărească.”
În aceste locuri este interzisă desfacerea de produse agroalimentare, precum și a băuturilor alcoolice de către persoane particulare.”
Ziarul de prînz al Capitalei ne înfățișează, în edițiile din luna martie a acelui an, și atmosfera talciocurilor din Cooperativei și Gherghiței, care se se dovedeau neîncăpătoare: „Cele două tîrguri de obiecte nu vor reuși nici pe departe să evite îmbulzeala, numărul celor care vin să vîndă, al celor care vin să cumpere ca și al… curioșilor, depășind capacitatea de care dispun”. De asemenea avem și o relatare, publicată cu o lună mai devreme, despre îmbulzeala din Obor – devenit, desigur, un talcioc uriaș veritabil.
Atmosfera talciocurilor din 1990 era aiuritoare: Nerăbdători, vînzătorii și-au expus deja marfa. Pe marginea drumului, în portbagajele deschise, pe capote, pe ulucile gardurilor, pe treptele blocurilor, în crengile pomilor, pe stîlpi, fiecare pe unde a apucat. Cei întîrziați vînd în picioare sau de pe ei, cu etichete de preț prinse de bluze, canadiene, pulovere.” Cît despre ce se găsea aici – orice: „De la «fuste Lambada» la săpunuri, țigări, casetofoane, cărți, carpete cu imagini din Serai, icoane, articole de încălțăminte și pînă la «Drujbe»”.
Adăugăm și un foto-reportaj din „Flacăra”, grăitor pentru întregirea tabloului.
În anii următori Vitanul rămîne o instituție, un fenomen, un loc incredibil. Sîntem și martorii unei repoziționări – locul se depărtează în conștiința publică de „talcioc”, migrînd mai degrabă spre „bazar”. Bucureșteanul – întreprinzător sau doar curios – se duce „în tîrg” sau „în Vitan”!
Habar n-avem de toate locurile unde se mai țineau asemenea tîrguri după Revoluție e peste putință; uite că nu mai știu cînd anume s-a născut tîrgul de la Big, de la „Castani” – care supraviețuiește și azi. Prin ’90 se oploșise un talcioc la intersecția străzii Fabricii de Glucoză cu străpungerea Barbu Văcărescu; s-ar părea că a funcționat pe aici și în anii ’80.
Talcioc – zicem talcioc, fiindcă din anii ’90 deja orice tîrg a devenit talcioc – s-a ținut în capătul Pantelimonului, spre Granitu; pînă și uriașul angro Europa a fost la-nceput doar un loc unde – la capătul tramvaiului – se vindeau de toate-n aer liber: „mici, cîrnați, pastramă, fripturi, frigărui, țuică, vin, grătare, turisme de toate mărcile, piese de schimb, îmbrăcăminte, încălțăminte, materiale sexy și porno, anticoncepționale, cazane de făcut țuică, pistoale haiducești, aparatură foto și de înregistrare, dulciuri, băuturi – dintr-un cuvînt tot ce-și poate dori omul și nu găsește in magazinele de stat.”
E cea de-a treia fază a ideii acestor tîrguri: comerțul devine de volum. Se înmulțesc, firește, „importurile” – mărfurile aduse din Turcia (și mai puțin la București din Ungaria, Iugoslavia și Polonia) și vînzătorii care încep să vină din Republica Moldova. În același timp, din cauza sărăciei ce avea să apară în primii ani de libertate, vechiturile reapar pe tarabe. Facem cunoștință, deja, și cu un concept nou – magazinul „second hand”, cu haine la mîna a doua aduse din Occident…
Acuma, nu orice tîrg e și talcioc, să fim cinstiți – deși așa le-am botezat pe toate! În capătul Ferentarilor, pe la Zețarilor, se ținea tîrg de animale; tot animale (dar și, bunînțeles, boabe, grăunțe și tot ce ține de hrana lor) se mai vindeau și-n Bucureștii-Noi, la Piața 16 Februarie.
Existența unui talcioc nu-i o chestie de sărăcie, nici de ciordeală – găsim tîrguri de vechituri în orice oraș din lumea civilizată. Azi, Bucureștiul are Talciocul din Vitan, care merge mînă-n mînă cu tîrgul de mașini și pe cel din Militari, care a supraviețuit la intersecția străzii Valea Cascadelor cu bulevardul Timișoara.
Sigur, mai sînt și alte locuri, mai mici, unde se țin – mai mult sau mai puțin organizat – mini-talciocuri, cum era la intersecția Toporași cu Giurgiului și încă pe strada Constantin Istrati (în spatele autogării Filaret), dar aici găsim, îndeobște, o sărăcie înspăimîntătoare.
E ultima fază a talciocului, așadar: ultimul loc unde se mai poate „scăpa” de lucrurile nefolosite – unele surprinzătoare și nu lipsite de valoare.
Și pe la Obor – cum să nu găsești orice-n Obor? Mereu s-au găsit de toate-n Obor.
Ianuarie 2018 – octombrie 2024
Până spre mijlocul anilor 2000, aproape orice piaţă agro-alimentară avea “anexat” un talcioc. La Piaţa Drumul Taberei (Moghioroş pentru nostalgici), erau negustorii aşezaţi pe trotuar până la Dr. Taberei 34, iar în spatele blocurilor erau până în faţa Şcolii 164, ba chiar, la un moment dat, un talcioc se improvizase unde e acum patinuarul, evident şi ăsta alungit pe trotuarul de pe partea aia până aproape de Dr. Taberei 35.
La Valea Ialomiţei, la fel, tot trotuarul din dreptul pieţei, de la staţia electrică şi până la staţia de autobuz era plin de vânzători de ocazie care vindeau şi pe mă-sa şi pe tac’su, de la produse agricole (din grădină sau din Piaţa de Gros), ouă, brânză direct de pe o muşama pusă pe jos, până la haine vechi şi alte obiecte de prin casă. La fel erau şi la Valea Argeşului (cu extindere în lungul Str. Valea Oltului), la Ghencea (unde e acum Profi, tot trotuarul din faţa acelui bloc lung).
În Militari, de la Lujerului la Gorjului, pe partea cu cele 2 pieţe, se vindea orice şi oricum, direct de pe jos.
Şi să nu uităm de marele talcioc din Valea Cascadelor, care încă mai funcţionează. E drept, acum abia mai găseşti 2 – 3 muşterii pe trotuarele din zonă. Acum 20 de ani, erau neguţătorii de ocazie întinşi pe trotuar până la Radox, uneori şi mai departe, iar clienţii mergeau pe banda I, printre maşinile parcate pe acolo. Nu mai zic de aglomeraţia din tramvaie, în 2005 încă mai mergeau tatrele cu uşile deschise şi lumea ciorchine pe scări după prânz când se închidea târgul.
În schimb, nu îmi amintesc să fi văzut astfel de “comerţ” în faţa Pieţei Orizont (probabil din cauza vecinătăţii cu Statul Major) şi al Pieţei Cotroceni (probabil din cauza vecinilor).
Ce nu se vindea şi nu se mai putea lua acasă, rămânea pe jos, spre disperarea gunoierilor care veneau noaptea să facă curat (când veneau, că nu se mătura zilnic ca azi).
Tot pe vremea aia începuse şi “chioşcariada”, deci trotuarele deja sufocate de talciocuri au primit şi chioşcuri pe ambele părţi (până le-a demolat Băsescu).
Apropo de Drumul Cooperativei, deşi locuiesc fix peste drum, nu îmi aduc aminte de vreun târg în zonă. Dar recunosc că atunci când eram copil, nu treceam niciodată “pe partea ailaltă” a Prelungirii Ghencea, de fapt de când eram copil şi până a murit bunica (şi a fost înmormântată la Ghencea 3), nu cred că am mers de mai mult de 5 ori pe partea cu case a Prel. Ghencea şi asta doar când eram la grădiniţă şi mergeam în vizită la o prietenă a mamei care locuia “la ţară” (adică în zona de case) şi de la care luam lapte de vacă. Da, zona aia era fix ca la ţară, oamenii aveau vaci, porci, găini în bătătură, iar pe câmpurile pe care acum se înghesuie case, vile şi blocuri era fie teren agricol, fie câmp de instrucţie al Armatei; ca fapt divers, toată Prel. Ghencea era făcută din beton (încă se găseşte sub asfalt), pentru că unitatea militară din zonă avea tancuri, care aveau nevoie de un drum solid.
La un moment dat, undeva pe Dr. Cooperativei, înainte de marea dezvoltare imobiliară, s-a aciuat o şatră. Ziua puradeii stăteau în părculeţul din zona staţiei de autobuz “Braşov”. Seara, fraţii lor mai mari umblau prin cartier. Nouă ne-au dispărut mânerele de la uşa blocului, grilajele pentru noroi, gardul blocului şi mânerele de la uşile lifturilor la 9 din cele 10 etaje (că la etajul 1 erau demonate dinainte şi la parter nu au reuşit să le dea jos). La alte blocuri au dispărut şi contragreutăţile de la lifturi… noroc că la noi erau din beton şi nu au prezentat interes.
Cred că tinerilor care n-au trăit vremurile alea le e greu să creadă că a existat aşa ceva, la fel cum şi celor din generaţia mea le e greu să creadă cât de prost se trăia în comunism.