de Ando și HM
La 2 Aprilie 1949 s-a dat decretul privind Naționalizarea unităților sanitare: farmaciile urbane și din centrele muncitorești, laboratoarele chimico-farmaceutice, drogheriile medicinale, depozitele de medicamente și laboratoarele de analize medicale. Întrucît „unitățile sanitare particulare au fost înființate cu scop speculativ de a aduce beneficii materiale proprietarilor sau diferitelor societăți sau asociații particulare” nu puteau să asigure „prelucrarea și difuzarea medicamentelor pentru poporul muncitor”. Asta se petrecea la aproape un an după Naționalizarea principalelor mijloace de producție din 11 Iunie ’48.
Numărul farmaciilor bucureștene era de-a dreptul uriaș acum 70 de ani: 510! Nu cred că astăzi avem cu mult mai multe, zău așa! În urma Naționalizării s-au restrîns la 108:
Și, pentru că și la vremea aia ne pricepeam de minune să-ntărîtăm populația, numaidecît s-au găsit „mii de pachete și cutii de medicamente dosite la locuințele farmaciștilor”.
listă de articole selecționate din presa vremii – aici
Trebuie sa fi fost multe pentru ca pe atunci farmacistii chiar preparau medicamentele nu doar vindeau chestii gata ambalate. Aia cu “dositul” arata stereotipia taberei bolsevice si mania lor de a construi totul pe ura, suspiciune si teama. Evident, aia trebuia sa fi avut si carti legionare, ca sa fie clar de ce suferea “poporul muncitor”.
Nu cumva chestia asta cu ,,dositul” a continuat şi după aia? Parcă fusese postat pe aici un articol de prin anii ’80 cu un ,,duşman al poporului” care ,,stocase” făină şi ulei în cămara proprie, golind magazinele poporului. Practic, când ceva nu se găsea pe piaţă, trebuia neapărat să fie din cauza faptului că cineva a cumpărat tot stocul pentru speculă.
Ba bine că nu, cînd era nevoie, numaidecât se demasca șpeculantu’.