Strada Nicolae Jitniță – O provocare (II)

scris de C. D. Mocanu

Citiți aici partea întâi

Și acum la chestiune

Pentru a fixa zona în care a fost imortalizată imaginea păstrată la Muzeul Țăranului Român am folosit o hartă interbelică.

Fotograful a vizat strada Nicolae Jitniță spre Sf. Ioan Nou din dreptul Străzii Halfon (fostă Șoimului) având biserica în dreapta și puțin în spate.

Fotografia lui Iosif Berman are în prim-plan un felinar. Făcea parte din instalația de iluminat stradal (public) cu gaz aerian (gaz aeriform, gaz de iluminat, gaz artificial) obținut prin distilarea cărbunelui.

Sistemul a fost utilizat în București începând cu anul 1868. Supus mai multor  modernizări, iluminatul cu gaz aerian a conviețuit cu cel electric, modern, simplu și eficient, până în 1944 când s-a renunțat la el în tot orașul, pentru totdeauna.

***

După două încercări eșuate (1860 și 1864) de a utiliza „gazul hidrogen” și apoi „gazul fluid (aeriform)” în instalațiile de iluminat public și particular, Bucureștii s-au întâlnit cu gazul aerian în ziua de 26 martie 1868. Atunci primăria condusă de Panait Costache încredințează inginerului Alfred Gottereau concesiunea pentru instalarea uzinei de „gaz aerian”. Aceasta avea durata de patruzeci de ani, după care instalațiile treceau în proprietatea comunei.

Gottereau reușește performanța remarcabilă de a instala într-un singur an conductele pentru alimentarea cu gaz a 4.000 de felinare.  

Festivitatea oficială de punere în funcțiune a iluminatului a avut loc în ziua de 31 octombrie 1871 când au fost aprinse 800 de becuri cu gaz. În noiembrie 1871 au fost aprinse felinarele și pe cele mai importante străzi din centrul orașului.

Zece ani mai târziu, după datele primăriei, în București funcționau 3.740 de becuri cu „gaz aeriform” (gaz aerian).

***

În evidența oficială „Pavagii – iluminatul – canale – canale de scurgere și conducte de apă pe străzile Bucureștiului cu lungimea lor” din 1910, strada Nicolae Jitniță, ca și strada Șoimului/Halfon, figurează ca fiind iluminată cu gaz aerian.

Iosif Berman, născut în ziua de 17 ianuarie 1890 la Burdujeni, județul Dorohoi, avea în 1910 douăzeci de ani și se afla în localitatea natală sau la Cernăuți unde deprindea tehnica fotografiei de la fotografii pe care îi vizita frecvent.

Vine la București în 1911 și obține prin concurs postul de reporter – fotograf  la „Gazeta Ilustrată”. Primul număr al săptămânalului a apărut în ziua de 17 decembrie 1911. Cum fotografia înfățișează, printre altele, zăpada și caldarâmul înghețat rezultă că nu putea fi făcută înaintea iernii 1911 – 1912.

În timpul Primului Război Mondial (28 iulie 1914 – 11 noiembrie 1918) Iosif Berman a activat ca reporter – fotograf de front. Revoluția Rusă l-a surprins în 1917 la Odessa. Ajunge la Novorosiisk, în Caucaz, unde se căsătorește și unde i se naște primul copil. Continuarea sub diverse forme violente a evenimentelor revoluționare l-a forțat să se refugieze, între 1920 și 1923, la Constantinopol.

Înseamnă deci că pe durata războiului, până în 1923 nu avea cum să fotografieze strada Nicolae Jitniță din București pentru că nu se afla în România. Dar între 1911-1912 și 1914?

Răspunsul îl aflăm analizând câteva detalii din fotografie.

Vestimentația celor doi trecători este una modernă, trecută mult de moda specifică perioadei dinaintea Primului Război Mondial. Se potrivește însă anilor ’20 – ’30 – ’40 ca și profilul automobilului din plan mai îndepărtat.

Putem astfel afirma că fotografia a fost făcută în sau după după anul 1923.

Felinarul („lanterna”) de la care am pornit era tipic pentru București. Utilizarea lui a început spre sfârșitul veacului al XIX-lea și a fost generalizată în întregul oraș.

Oficial se numea „lanternă pătrată de aramă”. Putea fi montat pe zid, pe stâlpi, de obicei metalici, sau direct pe „grilaje”.

La sfârșitul anului 1902 din 3.970 de felinare în funcțiune, 3096 erau de acest tip.

Iată-l în 1906 pe strada Radu Calomfirescu, lângă casa care aparținea arhitectului Leonida Negrescu.

Și în Cotroceniul anului 1932, în fața Bisericii Sf. Elefterie vechi.

A dăinuit, cu adaptări tehnice generate de evoluția soluțiilor de producere a luminii prin arderea gazului aerian, până ce iluminatul electric s-a impus definitiv. În 1935 Societatea Generală de Gaz și de Electricitate a propus utilizarea unei lanterne tip Lampart, cu elemente incandescente în serie (bec multiplu), mult mai eficientă, care corespundea tuturor cerințelor tehnice moderne, dar cu aspect schimbat.

Timpul nu a avut răbdare și acțiunea începută nu a mai fost dusă la bun sfârșit.

***

Sursele de lumină utilizate de lanternele bucureștene, becurile de gaz, au cunoscut un proces continuu de perfecționare. Începutul iluminatului cu gaz aerian a fost marcat de becul tip „fluture” în care flacăra ardea liber și producea lumină.

În jurul anului 1880, austriacul Carl Auer von Welsbach descoperă că prin încălzire sărurile de cesiu și de thoriu devin luminiscente având o emisivitate scăzută în infraroșu, dar una foarte bună în spectrul vizibil.

Pornind de la acest fenomen realizează în 1886 o sită care atunci când este încălzită la o flacără radiază intens în cea mai mare parte a spectrului vizibil și foarte puțin în infraroșu conducând astfel la creșterea eficacității luminoase. Este cunoscută ca „sita Auer„ sau „sita incandescentă”.

Adăugată becului de gaz tip „fluture”, cu ardere liberă, a condus la apariția în 1893 a „becului Auer”. Acesta producea o lumină albă, intensă și concura cu succes becul electric.

„Numai după ce Auer von Welsbach a descoperit în 1886 că pământurile rare, în special thoriul, au proprietatea de a emite prin încălzire foarte multe raze luminoase și le-a utilizat la îmbibarea sitelor așezate deasupra flăcărilor produse prin arderea gazului, putem spune că a început adevărata eră a iluminatului public cu gaz aerian”

În București „becurile Auer s’au introdus în 1904, după lungi discuțiuni, fiindcă societatea concesionară nu voia să-și micșoreze vânzările de gaz, deoarece becurile Auer consumau mult mai puțin”.

La data de 19 octombrie 1902, în raportul pe care l-a prezentat Consiliului Comunal, primarul Ioan Procopie Dumitrescu menționa: „La venirea nόstră am găsit Comuna în proces cu Compania de gaz, pentru amenḑile ce i s’a aplicat din causa lipseĭ de putere luminătόre și de puritate a gazului, precum și pentru că nu voia să înființeze becul Auer la lămpile actuale în conformitate cu contractul. Noĭ am continuat acest proces făcênd cerere de reziliere a contractuluĭ, urmărind în acelaș timp înaintea Consiliuluĭ și respingerea prelungiriĭ contractuluĭ de iluminat cu gaz aeriform”.

***

Becul Auer a fost la rându-i perfecționat. A apărut astfel becul „Kern”, dar mai ales becul cu site incandescente multiple. În București au fost folosite amândouă. Datorită performanțelor sale, cel din urmă s-a impus cu repeziciune și a fost practic generalizat. Societatea Generală de Gaz și de Electricitate a optat pentru becul invers multiplu tip „Farkaș”.

„Aceste arzătoare au fost instalate, în general, în lanternele vechi, modificate în așa fel să li se asigure pe cât posibil o etanșeitate, căci efectul vântului asupra sitelor incandescente este dezastruos; sita dă impresia că se stinge și se reaprinde.

Primele site au fost făcute din bumbac, apoi din fire de bumbac fine, impregnate cu săruri de thoriu și ceriu. Firele de bumbac au fost înlocuite cu fire de mătasă artificială”.

„În anul 1926 iluminatul public se făcea în trei feluri, împărțind capitala în trei zone: prin electricitate, prin gaz aerian și prin lămpi sistem „Olso” ce folosesc un compus de gaz lampant și spirt. În acest an (1926) se introduce la iluminatul cu gaz becuri multiple „Farkaș” la un număr de 1.170 felinare, care e mărit în 1927 la 3.619. Cu lămpi „Olso” sunt iluminate cartierele și străzile de la periferie. Acest iluminat s-a introdus în 1922 cu 300 de lămpi care ajung la 580 în 1927”.

„Ulița Jicniții pe la paharnic Ianaiche” a fost iluminată încă din anul 1830. Felinarele foloseau lumânări din seu cu toate că „Regulamentul pentru starea sănătății și paza bunei orânduieli în poliția Bucureștilor” interzicea acest lucru: „Aprinzîndu-să noaptea cu untdelemn, sau cu untură de pește, iar nu cu lumînări”. Trecerea suscesivă a acesteia prin toate sistemele vremii, ulei dens, petrol lampant, gaz aerian, nu a fost chiar întâmplătoare. Felinarul de pe strada Nicolae Jitniță este unul dintre acelea care au fost adaptate pentru utilizarea becului Farkaș.

Iosif Berman nu-l putea fotografia decât în sau după anul 1926.

Va urma!