Jurnalul realităţii (XXXIV) – Prețul prostiei (III) Când dă boala în tomate

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Crâmpeiele de viaţă surprinse în jurnal NU sunt rodul fanteziei autorului.

Prostia nu este un dat al naturii, nu ne naștem proști. Este o boală contagioasă pe care omul o dobândește negreșit, într-o măsură mai mare sau mai mică, dacă nu este vaccinat. Vaccinul conține două elemente esențiale: instruire și educație. Cei instruiți și educați produc civilizație. Civilizația generează la rându-i instruire și educație performante consolidând rezistența la prostie. Și tot așa…! În ruralul ilfovean (dar nu numai), acțiunea de vaccinare, aflată în responsabilitatea familiei și a școlii, este sublimă dar, lipsește cu desăvârșire. Chiar dacă doare, e cazul să ne asumăm realitatea ca prim pas pe drumul anevoios și costisitor al mântuirii.

Duminică 24 septembrie 2017

Se încheie încă un sezon de grădinărit. Cultivatorii profesioniști sau amatori de verdețuri, zarzavaturi și legume se pregătesc de bilanț. Acum se vede dacă sfârșitul laudă începutul. A fost un an bun. Recoltă îndestulătoare, de bună calitate. Dacă la ce a dat Dumnezeu, grădinarul a adăugat efortul lui, atunci rezultatele i-au răsplătit munca și cheltuiala. Iată doar o mică parte din roadele care i-au adus bucurie.

Dacă folosind puterea închipuirii adăugăm fasolea, vinetele, gogoșarii, ardeii capia, ardeii grași, leușteanul, pătrunjelul, țelina, prazul, busuiocul… atunci avem imaginea unei toamne bogate.

Din 1998 îmi împart existența între București și o localitate din nord–estul Ilfovului, localitate care înainte de ’89 reprezenta un important bazin legumicol. Împreună cu Vidra, asigura o parte însemnată din consumul Bucureștiului. CAP-ul avea magazine proprii în cele mai mari piețe și livra la export (prin gara Snagov!) mari cantități de tomate.

Oamenii locului sunt, fără tăgadă, grădinari pricepuți și gospodari fără teamă de muncă. Doar că unii nu înțeleg și nu vor nici în ruptul capului să-și susțină financiar munca pentru a o face profitabilă. Câțiva ani, un provenit ca mine care cutează să zgârie pământul pentru a asigura familiei sale legume proaspete, a fost privit cu superioară îngăduință. Dar și cu oarecare surprindere. Roadele grădinii mele nu erau cu nimic inferioare celor pe care le obțineau meseriașii.

În opinia consătenilor, experiența unui orășean nu justifica rezultatele. Se mirau și se întrebau cum e posibil. Uneori își exprimau cu voce tare nedumerirea. În bună parte aveau dreptate. Crescusem printre grădinari vestiți ai Bucureștiului (Borțică, Balaurea, Pandele, Colibășeanu, Prahoveanu, Tănase, Mihalache) și prin grădinile lor, cultivasem eu însumi verdețuri, zarzavaturi, legume în curtea casei dar, priceperea mea era departe de cea necesară înființării și întreținerii unei grădini sistematice, chiar dacă aceasta trebuia să acopere doar nevoile proprii.

Ceea ce nu știau bunii mei vecini (și nu le-am spus niciodată!) era că școlile prin care trecusem m-au învățat, pe lângă multe alte lucruri folositoare, să caut informațiile trebuincioase, să le găsesc și să le utilizez eficient. Așa se face că am o mică bibliotecă de horticultură (legumicultură, pomicultură, floricultură…) care conține câteva cărți de căpătâi. În ele am aflat răspunsuri la necunoscutele grădinăritului. Am tras cu ochiul și la ce făceau ceilalți (meseria se fură, nu-i așa?) aplicând totdeauna numai ceea ce se potrivea cu știința cărților.

Nimeni nu m-a întrebat ce și cum fac. Până în 2003. A fost un an capricios, neprielnic cultivării legumelor. Ploile abundente care au căzut aproape săptămânal, până spre toamnă, urmate de căldură excesivă, au stimulat apariția timpurie a unor boli fungice deosebit de agresive. Mana (Phytophthora infestans) și putregaiul cenușiu (Botrytis cinerea) s-au suprapus în mod nefericit. Efectul lor înfrățit este devastator, mai ales asupra culturii de tomate. Acest fenomen rar nu este o fatalitate. Tratamentul corect, aplicat la timp, limitează pagubele la un nivel suportabil.

Și ce era scris să se întâmple s-a întâmplat. Într-o dimineață, după o ploaie scurtă dar îndesată, când soarele s-a dus spre prânzișor, au apărut brusc primele semne de boală. Până seara s-au extins îngrijorător la toată cultura de tomate. Informațiile și fotografiile dintr-o carte de specialitate m-au ajutat să stabilesc un diagnostic, evident provizoriu, mai puțin riguros, dar care mi-a permis să aplic un prim tratament folosind ceea ce experiența îmi spunea că e bine, pentru orice eventualitate, să păstrez în magazie.

Apoi am luat drumul orașului mergând ață la un magazin specializat, acolo unde o fostă cercetătoare la Institutul de Cercetare–Dezvoltare pentru Protecția Plantelor vinde chimicale folositoare agriculturii. În plus, oferă sfaturi prețioase (dacă cei interesați știu și doresc să le ceară). O privire aruncată asupra frunzelor bolnave aduse de mine a confirmat identificarea corectă a cauzelor, așa cum (ca un nespecialist) o făcusem eu. Marele câștig a fost însă schema de tratament pe care mi-a recomandat-o. Cu o cheltuială modestă și urmând indicațiile profesionistului am izbândit. Aveam în grădină o mândrețe de roșii.

Toți cei din jurul meu nu s-au ales cu nimic. Au pierdut întreaga producție. Aproape zilnic venea unul sau altul să vadă minunea din grădina provenitului. Celor care cu mare greutate au îndrăznit să întrebe ce și cum am făcut, căci așa cum scria Nicolae Iorga în Calendarul plugarilor din 1924 „românul nostru, în orice stare ar fi, se crede îndată după Dumnezeu ca știință și pricepere”, le-am dat de-a fir a păr toate informațiile.

Unul dintre aceștia, vecin gard în gard cu mine, cultivase toată grădina cu roșii. Avea vreo trei mii de fire. Nu s-a ales cu nimic. Nici măcar pentru nevoile familiei. Omul, gospodar și foarte muncitor, era cam urâcios, se comporta ciudat. Dacă ar fi făcut-o doar cu mine puteam să cred că nu suportă proveniții, dar ceilalți consăteni îl ocoleau, se fereau de el. Ne sfădisem de câteva ori pentru pricini generate de educația șubredă a nevestei dumisale sau de reacțiile neprietenoase, lipsite de justificare, pe care le-a avut față de mine sau față de membrii familiei mele. Eram în relații de bună ziua. Ne salutam și atât.

Ros de curiozitate, și-a făcut curaj și într-o dimineață m-a chemat la gard. Eram sigur că vrea să afle ce dracu le-am făcut roșiilor mele de au scăpat de boleșniță. Nu m-am înșelat. I-am întocmit o listă cu produsele folosite și cu schema de tratament la care am adăugat câteva sfaturi rezultate din modesta mea experiență. S-a uitat lung la hârtie apoi, cu un soi de regret în glas, mi-a spus că nu are bani pentru așa ceva, e prea scump. Stropise cu „piatră vânătă” (sulfat de cupru). Nici măcar cu zeamă bordeleză (amestec de piatră vânătă cu var stins și cu apă), oricum ineficientă.

Brusc mi-am amintit că înainte de ’89 consătenii mei își cultivau grădinile, care treceau cu mult peste cei 250 m² stabiliți prin lege pentru a acoperi nevoile personale, „în parte” cu C.A.P.-ul. Acesta dădea răsadurile, tratamentele, sfaturile horticultorului și principalele lucrări care se puteau exceuta mecanizat iar ei munca. După ce furau cât să nu bată la ochi, împărțeau recolta: 70% C.A.P. – 30% membrul cooperator. Pentru asta nu simțeau „afacerea”! Primeau totul de-a gata!

Așa, la gard, am schițat din vorbe un plan de afacere. Când a auzit care este profitul pe care l-ar fi obținut dacă investea o sumă modică în tratamente, a recunoscut că dispunea de acei bani doar că… Fără să-mi mulțumească, a plecat cu capul în pământ.

De atunci pune roșii doar într-un colț de grădină. Nu mai mult de 200–250 de fire, așa cum pun și eu, pentru familie și pentru prieteni. În rest porumb.

Adaptând spusele cuiva zic și eu: Dacă „instrucțiunea” și educația vi se par scumpe, vedeți cât costă prostia!