Tot scotocind prin arhiva AmosNews, am dat de această fotografie din ziarul „Libertatea”, făcută acum 30 de ani, în celebrul „careu” al microbiştilor şi şahiştilor din bătrânul Cişmigiu.
In studenţie, am pierdut şi eu ceva nopţi pe acolo, chibiţând spumoasele şi interminabilele discuţii despre fotbal. Dar nu o să uit niciodată cafteala care s-a iscat, brusc, între doi şahişti, dintre cei care, aparent, îşi vedeau liniştiţi de jocul lor la mesele de piatră. Dar ce pasiuni mocneau acolo… Ţin minte, şi acum, cum unul din cei doi, căţărat pe masă, îl altoia la căpăţână, cu tabla de şah, pe cel de jos… până i-au despărţit cei din jur ca să nu vină miliţia.
Amintindu-mi de acest episod şi cunoscând patima lui pentru şah, nu a fost decât un pas să-i arăt fotografia unuia din cei mai simpatici urmăritori (uneori, chiar colaborator) ai blogului nostru, care, bucuros, şi-a făcut timp să ne trimită câteva din amintirile sale legate de careul magic al Cişmigiului. Să-i dăm cuvântul, aşadar.
scris de Mini-Economicus
Dincolo de pasiunea pentru şah, existau ce-i drept şi locuri unde se putea practica acest „sport de masă”. Erau cluburi, campionate şi cupe la toate nivelurile de performanţă, iar când spun sport de masă, aici chiar intra numărul mare de jucători legitimaţi şi nelegitimaţi, locuri unde existau mese de şah: Cişmigiul (cel mai vechi), Oborul (din 1979), parcurile: 23 August, Moghioroş, Titan, Tineretului, Tolbuhin, etc. precum şi faptul că la masa de şah se mânca şi bea pe rupte, înainte, în şi după partide…!
Cişmigiul a ocupat mereu un loc aparte, atât prin amplasament, senioritate cât şi prin calitatea şi diversitatea jucătorilor ce „semnau condica” zilnic…
Careul şahistilor, după numele sub care era cunoscut, îngloba trei mari categorii de „artişti”: şahiştii (în număr semnificativ), microbiştii, extrem de spectaculoşi în comentarii, la curent cu toate detaliile… de la ce culoare de chiloţi purta Augustin de la Dinamo, până la motivul pentru care Piţurcă a fost arestat şi tablagiii/barbugiii – ceva mai retraşi şi „conspirativi”.
Taberele erau fluide, se schimbau imediat, noi şahistii între partide treceam la microbişti până intram din nou la masă ca să jucăm. Mesele de şah erau limitate, era mare bătălie să apuci un loc, dacă nu erai acolo cel târziu la ora 9.00.
In egală măsură, cele de table erau şi ele bine delimitate, iar noaptea se transformau în „barbugerie”!?
Despre microbiştii de care am amintit mai sus, ţin minte că, pe lângă o cunoaştere amănunţită a tot ce însemna fenomen fotbalistic în România, făceau şi bani la „Pronosport”, schimbau ponturi pentru joc, aveau însă (ceea ce m-a impresionat) un simţ al umorului deosebit, multe poante auzite acolo, nu le uit nici în ziua de azi, după cca. patruzeci de ani!!
Despre tablagii, numai de bine, erau adevăraţi artişti, credeam la vremea aceea că parcă toţi făcuseră… facultatea de matematică, atât de repede calculau mişcările!!
Dinspre seară, odată cu trecerea patrulei de Miliţie, către orele 22.00, începeau brusc partide aprige de barbut, unde am văzut şi poturi de 10.000 lei… ceea ce era ceva în acele zile (prin 1980) pentru nişte oameni obişnuiţi ca noi!
Şahiştii ocupau/ocupă şi acum un loc special în sufletul meu… fiind o comunitate (zic eu, aparte) ce funcţiona după reguli nescrise, dar respectate cu stricteţe.
Majoritatea era formată din jucători profesionişti (cum era şi cazul meu), legitimaţi la cluburile din Bucureşti, ce participau duminică de duminică la campionatul oraşului, mergeau în cantonamente, făceau antrenamente serioase, iar o dată pe an, mergeau cu echipele lor la Campionatul României – acele echipe ce se calificau până acolo, evident!
O idee despre cât de vastă era comunitatea şahistă din Cişmigiu zic eu că ne putem face, după faptul că cei mai „slabi” erau de categoria a II-a, iar cel mai tare era marele maestru Mihai Şubă, „născut şi crescut” de Cişmigiu de când „împingea lemnele pe table de şah” până la nivelul la care, la un moment dat (cred că 1983/1984), se afla, ca şi coeficient ELO, pe poziţia a şaptea în lume, după o victorie ce a făcut înconjurul planetei, la rusul Korchinoi, fost vice-campion mondial în acea vreme…
Mihai Şubă semna şi el condica odată cu noi, student fiind la matematica… parcului; nu ne neglijau însă nici Elisabeta Polihroniade şi Florin Gheorghiu, (dintre numele super-cunoscute), însă ei veneau mai rar şi nu prea jucau ci doar comentau!
In afară de latura şahistă, am cunoscut în parc oameni deosebiţi, mă refer la perioada 1979 -1989, intelectuali de rasă, lista ar fi prea lungă. Pe lângă ei, mai furam şi noi ceva idei, cultură, făceam schimb de ponturi despre cărţi şi filme… ce mai…o adevărată supapă de refulare pentru noi, în acei ani!
La fel ca la „categorisirea” sportivă de la categoria a II-a (cea mai slabă, deşi teoretic exista şi categoria a III-a) până la mare maestru (categoria sportivă maximă în şah) existau oameni de diverse meserii şi profesii, uniţi de acelaşi virus şi anume şahul, fără de care nu puteam trăi nicio zi, mai în glumă, mai în serios…
Astfel se face că unui ochi neavizat îi puteau părea ciudate partidele super-încinse, spectaculoase şi însoţite de comentariile „criminale, hazlii” ale celor de pe margine, între care, de exemplu Mr. T. – gropar de meserie şi Mr. A. un cunoscut profesor universitar la facultatea de medicină, la acea vreme…!! Iţi faci o idee cât „hai” se făcea de pe tuşă… pe marginea profesiilor celor doi combatanţi !? Culmea este că, de obicei, groparul triumfa! Ce „metafizică” intra acolo, nimeni nu ştie !?
După cum am amintit anterior, ziua noastră „de lucru” începea, musai, la ora 9.00 şi se sfârşea, fie când ne ducea Miliţia la secţie, fie când adormeam cu capul pe mese…
Seara, matrafoxaţi bine, voiam să jucăm table, iar noaptea ne băgam la barbut. Doamne, ce de sutare ne-au chelit meseriaşii…
Şahul între noi se juca şi el pe bani într-adevăr, dar mai niciodata de la începutul partidei ci numai atunci când se zgândăreau orgoliile, iar poziţia pe tablă era de aşa natură şi de ciudată, încât fiecărui jucător i se părea că stă mai bine/câştigă; atunci – încurajaţi de „mărgiuleni” – începeau „licitaţiile”… în genere, între 50 -150 lei…!
Scandalul (mai mult ori mai puţin lăsat cu cafteală) începea atunci când, jocul fiind pe miză financiară, unul dintre jucători făcea mutări „spuse-auzite” de la jucătorii mai tari; acest lucru era de neadmis la partidele „pe bani”.
Desigur că am jucat şi eu. Norocul a fost că, mă situam undeva la jumătatea „traseului” dintre cei mai slabi şi marii maeştri, aşa că mă simţeam „în sânge” când să „marc banu”, ori ba… 🙂
O întâmplare haioasă, apropos de „răutatea” cu care se juca – în sens pozitiv, evident – este că fostul campion mondial Anatoli Karpov ne-a făcut onoarea ca, însoţit de Elisabeta Polihroniade şi de şeful F.R. Şah, să viziteze pentru câteva ceasuri bune careul nostru, ocazie cu care a vrut să dea un simultan (!?)… gândindu-se, probabil, că are de a face cu nişte amatori!?
Imi este greu să descriu starea de „excitabilitate” a celor ce au participat la şase mese, dar cu siguranţă nu ştiu dacă rusului i-a venit bine, a pierdut patru partide din şase – printre care şi la Mr. T., groparul-talent-minune… treabă care i-a luat vreo trei ceasuri; românul era rezistent tare!!
Alte întâmplări haioase, dacă se pot numi aşa (!?) sunt cele legate de Miliţie, care îşi făcuse abonament la amenzile date şahiştilor pentru: băut în public, gălăgie, lipsă serviciu (decretul 153, faimos, penal) şi alte contravenţii…!
Intr-o seară, ne-au pescuit pe toţi (vreo doi’şpe) beţi turtă, pe la două noaptea, ne-au făcut o „ambuscadă surpriză” (!?) şi ne-au băgat în „taxiul tineretului”, mai pe şleau… duba miliţiei.
Ajunşi la secţie, noi mai mult ţinându-ne de pereţi, tovaraşii ne-au cerut actele (!); dreptul lor nimic de zis, dar, ghinion, au dat peste Mr. P. care era unul dintre cei mai finuţi amici, dar al cărui tată (ghinion)… era şef de cabinet al unui demnitar din C.C. Pentru că nu avea acte la el, l-au sunat pe ta’su la 2.25 noaptea… ca să-l identifice pe băiat!? „Câine” şi ta’su: l-a sunat pe gen. Nuţă (comandantul miliţiei R.S.R.) să-l întrebe de când miliţia are ordin să aresteze şahiştii… fie ei şi beţi, dar care nu făceau la ora aia prea multa gălăgie!
Nasol e că l-au sunat şi pe taică-meu la aceiaşi oră (care habar n-avea unde sunt) şi m-au reclamat, apoi i-au cerut să vină să mă recunoască!? Taică-meu, sculat din somn şi enervat oricum, le-a spus că da, vine fără probleme, dacă ei emit o adresă oficială (!) către E. C. (n.n. Elena Ceauşescu) prin care să justifice de ce el va veni mai târziu la Ministerul Chimiei… Asta le mai lipsea miliţienilor… ne-au încărcat înapoi pe toţi şi ne-au dus înapoi în parc… nu s-a mai luat nimeni de noi de atunci!!
Adevărul este că „virusul şahului” ajunsese la cele mai mari nivele, de la N. C. până la directorii de întreprinderi… astfel că în campionatul Bucureştilor era o concurenţă acerbă completată cu „mişto-urile de rigoare”. Mai fiecare întreprindere socialistă avea ca bază echipa de fotbal şi cea de şah… cu puţine excepţii…!
Jucătorii profesionişti (cum era şi cazul meu) erau încadraţi (evident, fictiv ca prezenţă) pe statul de plată cu „scoatere din producţie” şi.. mai şi primeau o indemnizaţie aflată undeva între 600 -1.000 lei, ceea ce între 1979 -1989… nu era chiar nimic!
Ca să închei într-o notă haioasă, cele mai tari erau „blaturile cu mita pe faţă” între echipele bucureştene !! „Celebra înfruntare” între MECONS (mezeluri şi conserve) şi echipa ISM (întreprinderea de stofe de mobilă) s-a tranşat prin 1985 în favoarea MECONS (oarecum evident având în vedere situaţia halelii la acea vreme) prin transportul personal către casă cu cârca, a celor de la stofe, a 10 Kg. de mezeluri şi conserve de caciulă…
După cum zicea dictonul socialist „de la fiecare după putere, fiecăruia după nevoi”, am plecat şi eu – după un meci blătuit – cu 10 m liniari de stofă de costum, de cea mai bună calitate… iar altă dată ne-au „miluit”/mituit cu 5 kg de vopsea!?
Marele avantaj al şahului în acea vreme rămâne însă “scoaterea din producţie” însoţită de scutirea de prezenţă la facultate… pe care am folosit-o atât de mult încât din cinci ani la ASE, am făcut „pe bune” fo’ doi!?
Vremuri… amintiri…
P.S. După câte îmi aduc aminte, în dreptul celor două cutii de chibrituri suprapuse, în dreapta fotografiei, se afla Mr. R – cel care a fost „tatăl nostru” cât ne-am făcut veacul pe acolo…
comentarii