Urme ale trecutului (XVIII) – Ace de cusut

scris de C. D. Mocanu

Ce mare lucru? Un ac de cusut! Așa este, dar când cămășii îi lipsește chiar nasturele de lângă buric sau când pantalonii s-au căscat  prin părțile cele mai expuse și nu găsești un ac, abea atunci înțelegi cât de valoros  este.  Am aflat-o în armată. Gulerul de la veston și de la manta, nasturii, petlițele, tresele de militar T.R., pe toate le-am cusut cu mâna mea chiar în prima zi de militărie. Nu mai pun la socoteală repararea stricăciunilor vestimentare produse de nelipsitele accidente.

Știam din experiența altora că acul și ața sunt componente obligatorii ale trusei de supraviețuire sub arme. Mama, maistru blănar, avea acasă toate cele necesare. De când, la paisprezece ani, intrase ca ucenică la Kamerling, acul și ața îi erau prieteni credincioși. Le știa rostul și pentru a mă împiedica să presar acele de cusut prin valiză mi-a cumpărat de la Tase, fostul cinematograf Venus de pe Dudești, o trusă cu prețioasele instrumente înțepătoare. Aspectul îndoielnic nu mai conta. Necesitatea și utilitatea acesteia depășeau deranjul estetic.

Era „Made in Czechoslovakia” și conținea ace de diverse mărimi, pentru diverse utilizări, inclusiv o mașinică fără de care cei mai puțin îndemânatici se chinuiau rău să strecoare ața prin blestematul ăla de orificiu de-i zice urechea acului.

De atunci, din 1974, m-a însoțit peste tot în peregrinările mele prin țară și prin lume.

M-a scos de multe ori din încurcătură, a suferit pierderi majore, dar a răzbit  prin timp. Azi e doar obiect de colecție.

Pe la începutul anilor ’90, când complexul comercial Delfinului începuse  să se transforme  în bazar orientalo–balcanic–dâmbovițean, am zărit la una dintre tarabe inconfundabila trusă. Am cumpărat-o fără să stau pe gânduri și fără să-i iau prea bine seama, doar pentru a păstra și o versiune integrală. Părea că este întocmai cu cea aflată atunci încă în serviciu.

Abea acasă am observat că noua achiziție venea, aparent, din China și că cei care au mirosit „gheșeftul” păstraseră coșul dar înlocuiseră aranjamentul floral cu unul, ce-i drept, compus tot din trandafiri. Conținutul era însă identic.

Nici măcar asta nu mă poate convinge că acele și ambalajul lor înflorat au venit din țara mătăsii. Mai degrabă din puzderia de mici ateliere ale Stambulului, căci urmașii lui Soliman Magnificul sunt la fel de „oți” (poate mai abitir!) ca îndrăzneții și ingenioșii asediatori cu ochii oblici  ai piețelor comerciale de peste tot.

Oricum ar fi, au trecut peste noua trusă vreo treizeci de ani și a devenit astfel o urmă a trecutului păstrată de mine, printre altele așișderea, în sertarul „Obiecte mici – foloase mari”.