Vitan – felurimi (VIII) Au venit turcii (III)

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină se întemeiază mai întâi pe documente. Ea este despre evenimente, fapte, întâmplări, pe care le-am trăit și despre oameni pe care i-am cunoscut, așa cum s-au păstrat în memoria și în însemnările mele.

Când, în 1927, a deslușit unui grup de 90 (nouăzeci) de musulmani învățăturile creștinismului ortodox și aceștia l-au urmat în „via Domnului”, primind taina botezului în cadrul unei ceremonii publice organizate ca la carte, Sfinția Sa părintele Micșunescu adunase treizeci și patru de ani de viață, șapte ani de slujire la altar  și doar patru de păstorire duhovnicească a unei comunități adunate în jurul Bisericii lui Târcă, la acea vreme  filială a Bisericii Foișor, nicidecum parohie.

O astfel de ispravă unică în viața credincioșilor din Eparhia Bucureștilor cerea nu atât energia și determinarea tinereții, cât mai cu seamă alese însușiri intelectuale și sufletești izvorâte din „viețuire și învățătură autentic ortodoxe”.

Vitanul era socotit o mahala săracă cu populația aparținând așa zisei „stări a treia” alcătuite din:

• Cei „ce aveau casele lor și erau „edecuri” ai mahalalei adică din neam-în neam născuți și crescuți acolo”.
• Cei „ce-și mutau boarfele la fiecare Sf. Gheorghe ori Sf. Dumitru și lucrau cu ziua pe la alții”.
• „Muncitorii din fabrici sau „pe apucate”, când și unde se simțea nevoie de ei”. Unii aveau meserii utile și căutate. „Alții se tocmeau cu ziua la munca de argați. Ei erau mai toți din lumea aceia de zestre boierească, ce, odată cu noile legiuiri democrate, fusese sloboziți din starea lor, dar ne mai putându-se înapoia la urma lor, de unde lipsise dela împărțeala pământurilor, se trăsese la marginile orașului durându-și acolo câte-o gospodărie – așa cum dăduse Dumnezeu”.
• „Ceva țărănime pripășită de prin satele vecine cu locurile lor”.

Pe atunci bunicul, Anghel Tănăsescu – Anghimoft, fiul pantofarului Constantin Tănăsescu din Raion,  împlinise treizeci și unu de ani, era măcelar cunoscut și respectat în breaslă și de șapte ani se stabilise cu familia lui, ce promitea să devină numeroasă, pe strada Abatorului, devenită Sold. Dumitru Z. Nicolae, care tocmai se croia printre grădinile rămase după mutarea cursului Dâmboviței și asanarea bălții din dosul bisericii.

Toată suflarea i-a fost alături tânărului preot în îndrăzneața lui întreprindere. Fiecare după posibilități, după puteri, după pricepere.  Cei mai înstăriți le-au fost părinți spirituali noilor veniți în ortodoxie. Nașii trebuiau să aibă, și atunci, pe lângă disponibilitate sufletească și o oarecare disponibilitate materială. Ospățul care a urmat a fost o operă colectivă, o dovadă de solidaritate socială, greu de închipuit. Cârciumari, gospodine, măcelari, grădinari, lăutari, negustori, meseriași, fără osebire, au adus câte ceva, au făcut câte ceva. Ce a ieșit este iarăși greu de imaginat. A chefuit toată mahalaua.

Mai marii Bisericii au recunoscut și au apreciat activitatea pastorală a vrednicului preot, chiar printr-o scrisoare pe care I.P.S. Patriarh Miron Cristea i-a adresat-o în ziua de 28 iunuie 1927:

„Miron din mila lui Dumnezeu Arhiepiscop al Eparhiei Bucureștilor, Mitropolit al Ungro-Vlahiei, Patriarh al României, facem cunoscut prin aceasta tuturor ce se cuvine, că deși toți clericii avem credința a ne îndeplini pe deaîntregul slujba încredințată în via Domnului, fără a aștepta recunoștința lumii, având numai conștiința noastră împăcată de a nu fi trăit în zadar – totuși Noi îndemnat de sfatul Sf. Apostol Pavel către Timotei, când zice: „Preoții ce-și caută bine de dregătorie, să se învrednicească de îndoita cinste – mai ales cei ce se ostenesc în cuvânt și învățătură” – am aflat de bine pe temeiul rapoartelor amănunțit motivate ale organelor noastre bisericești, a distinge pe cucernicul preot D. Micșunescu, dela Biserica Târcă din Capitală, cu distincțiunea de a purta „brâu roșu”, pentru meritul de a fi introdus la ortodoxie circa 80 mahomedani, botezându-i.

Aducându-vă aceasta cu plăcere la cunoștință, nădăjduim ca bunavință a Noastră să fie pentru alții un îndemn de bună purtare și de îndoită muncă pastorală; iar pentru Sfinția Ta o încurajare de a lucra și pe viitor cu zel apostolesc și cu cinste neprihănită în ogorul bisericii, spre măngăierea și mântuirea credincioșilor și mulțumirea mai marilor.

Arhiepiscop (ss) Miron patriarh,

Consilier referent, Pr. Eugen Bărbulescu

28 iunie 1927”

(Textul a fost transcris fără adaptări, folosind sintaxa, topica, ortografia și punctuația originale.)

Omul și preotul Micșunescu nu „aștepta recunoștința lumii”, avea „numai conștiința împăcată de a nu fi trăit în zadar”. În anul 1930 „a isbutit să facă să treacă la ortodoxie 3 evrei și 2 romano-catolici. Tot în acelaș an au primit taina nunței 16 familii de creștini, în bloc, ce viețuiau nelegal, înlăturându-se astfel vătămătorul concubinaj ce străbătuse în enorie [parohie], în dauna moralei publice și a poruncilor sfintei noastre biserici ortodoxe”.

Prin arhiva personală am găsit o singură fotografie în care apare  părintele Micșunescu, deși vreme de peste cincizeci și cinci de ani a fost prezent la cele mai importante evenimente care, în mod natural, marchează viața unui neam numeros. A fost făcută în toamna anului 1944, în casa familiei Anastasia și Marin Badea din strada Laboratorului nr. 115, cu ocazia căsătoriei nepoatei lor Marioara, din Suseni – Argeș, pe care au  crescut-o de mică.

Sica (Anastasia), sora bunicului  și soțul ei, comisarul de poliție Marin Badea, coborau adesea între grădini unde Anghel cu ai lui știau să petreacă. Bădiță era mare amator de mâncare măcelărească și de chefuri cu bulbuci.

L-am cunoscut pe Sfinția Sa! Dar cine nu-l cunoștea. Era iubit și primit, fără rezerve, de toți enoriașii parohiei. Trecea pe la toți de cel puțin două ori pe an, la marile sărbători creștine: Crăciunul și Paștile.  Le știa bucuriile, necazurile, încercările și îi ocrotea cu grija, cu dragostea bunului păstor. Găsea pentru fiecare o vorbă bună, un sfat, o încurajare, un ajutor.

Pe Anghel Tănăsescu – Anghimoft, adică pe bunicul meu, l-a onorat cu o frumoasă și nedezmințită prietenie. Îl alinta și îi spunea Angheluș așa cum numai Nicu Metz, un alt prieten  alături de care, în copilărie, a ucenicit într-ale măcelăriei, o mai făcea.

Aveam șase ani, trăiam cea dintâi experiență școlară ca „student” la grupa mare a Grădiniței nr. 41 care funcționa în localul Școlii generale de 8 ani nr. 84 (Vitan 135)  și de câteva zile mă aflam în prima vacanță din viața mea, vacanța de iarnă. Mama începuse serviciul, eram singur acasă, dar spre prânz mă duceam devale, la bunici, unde se adunau mai mulți dintre nepoți și unde rămâneam până se întorceau ai mei de la lucru.

Tataie plecase cu Marian, vărul meu mai mare, prin vecini să taie un porc. Se apropia vremea mesei și trebuiau să se întoarcă.

Cucu, ciobănescul roșcat și flocos care păzea curtea ca nimeni altul, a început să se dea ca la străini și apoi brusc a tăcut scâncind bucuros. Bunica a ieșit să vadă ce se întâmplă. N-a apucat să ajungă în curte că s-a auzit glasul puternic al lui Anghimoft:

– Caterino, pregătește masa! Părintele mănâncă la noi.

În clipa următoare s-a deschis larg ușa și în cadrul ei a apărut preotul Micșunescu urmat de dascăl. A sfințit, după cuviință, casa, ne-a binecuvântat pe toți și apoi s-au dezbrăcat. Peste reverendă Sfinția Sa purta un brâu roșu. Știa toți copiii aflați acolo, mai puțin pe mine. Eu locuiam  în partea de parohie pe care o păstorea părintele Haralambie Bărbuleanu, celălalt slujitor al Bisericii Târcă, vecin cu noi.

– Aista al cui e Ecaterino?

– E cel mai mic dintre nepoții noștri părinte. E al Marioarii.

– Aaa, al blănăresii și al lui Ghiță, ăla care împușcă iepuri prin grădini împreună cu Gogu al lui Chivan și cu Gheorghe al lui Capangiu!  L-a botezt părintele Haralambie!

Pe mine mă fascina însă brâul cel roșu cu care era încins. Văzusem mai mulți preoți, îi știam pe cei din parohie, dar niciunul nu avea un astfel de obiect vestimentar. Bănuiam că trebuie să fie ceva deosebit, dar nici cei din jur nu știau despre ce este vorba. Taina s-a spulberat în 2014.

***

Mi-am petrecut copilăria și adolescența în preajma unui alt preot, slujitor al bisericii „cu hramul „Înălţarea Domnului” pronumită Târcă”, înzestrat cu dar și har, vrednic de pomenire, „impunător, blând, educat, fin” așa cum l-a caracterizat G.B., cel care, ca și mine, a crescut în Vitan, pe părintele Haralambie Bărbuleanu. Era un bărbat frumos. Cred că până a fi hirotonit frânsese multe inimi.

Locuia la trei case de noi, pe Gălbinași. Sfinția Sa m-a botezat și la momentul cuvenit m-a cununat. Nu mai slujea la Târcă, ci la Sfântul Spiridon Nou. L-am urmat acolo înadins. Deși de câțiva ani nu-l  mai întâlnisemn, m-a recunoscut imediat. Revederea cu părinții mei și cu alții de-ai lui Anghimoft a fost o  sărbătoare… în sărbătoare.

Cu ceva timp înainte m-a primit la cancelaria bisericii pentru a pune la punct ceremonia. Când l-am văzut, un detaliu mi l-a adus numaidecât în minte pe părintele Micșunescu. Purta culion violet, brâu de aceeași culoare și o cruce pectorală din argint frumos cizelată. Am aflat a doua zi că erau semnele distinctive pe care vicarul administrativ patriarhal, consilierii patriarhali și inspectorul general bisericesc erau îndreptățiți să le folosească atât timp cât ocupau aceste demnități. Cel care m-a luminat, o altă față bisericească, îl cunoștea pe părintele Bărbuleanu și mi-a confirmat că era consilier patriarhal.

***

Deși avea un teren la doi pași de biserică, pe Niță Elinescu colț cu Vitan, vrednicul preot Micșunescu nu și-a construit niciodată casă acolo. A locuit mai întâi cu chirie și apoi a cumpărat-o, într-o căsuță modestă, cu o palmă de curte, la Bujavercă pe strada Laboratorului nr. 67, între Zaharescu (vă mai amintiți de copilul actor Valentin Zaharescu?) și măcelăria lui Topliceanu, vizavi de cârciuma aceluiași negustor transformată în… bibliotecă publică („Biblioteca populară Maxim Gorki”, str. Laboratorului nr. 46).

Când era în plină putere, preoteasa a fost chemată la Domnul și l-a lăsat singur. Nu s-a mai căsătorit. Enoriașii i-au sărit în ajutor. Se simțea ca acasă în familia cârciumarului Ștefan Lupitu unde mergea deseori la masă. Alții vegheau să nu-i lipsească nimic sau se ocupau de treburile curente ale gospodăriei. O credincioasă din vecini l-a îngrijit până în ultima clipă. Oamenii mahalalei s-au strâns în juru-i și l-au ocrotit pe păstorul lor, deși vremurile erau din ce în ce mai aspre.

Câțiva ani drumul spre școală m-a purtat prin fața casei Sfinției Sale. Îl mai întâlneam din când în când și îl salutam ca pe unul de-ai mei:

– Sărut mâna părinte!

Nu mai vedea bine și nu purta ochelari, dar vroia să știe cu cine vorbește:

– Tu al cui ești?

– Sunt din ai lu’ Anghimoft părinte.

– Ce face Angheluș? Să-i spui că trec pe la el. Și se ținea de cuvânt.

În primăvara anului 1972 și-a condus prietenul pe ultimul lui drum. A refuzat să folosească mașina special pregătită și a mers pe jos, în fruntea cortegiului funerar, de la Biserica Târcă până la cimitirul Izvorul Nou. Avea 79 (șaptezeci și nouă) de ani.

Munca nestăvilită în folosul parohiei și vârsta lăsaseră urme. Se mișca greu, cu pași mici târșâiți, nu mai avea glas, din bărbatul falnic și drept rămăsese o bucățică de om. Sufletul însă îi era la fel de mare, vorba la fel de blândă chiar dacă un pic mai greoaie. Nu mai slujea, dar mergea la biserică și asista din strană la tot ce se săvârșea acolo.

Din 1982 s-a retras întru Domnul în curtea ctitoriei lui „Radul Poenarul Sărdarul” din „cartierul Târcă-Vitan”, cel „scăldat primăvara în ninsoarea înfloritelor grădini”, pe care a slujit-o neabătut cincizeci și nouă de ani. Odihnească-se în pace!

Am cunoscut și câțiva turci. Erau oameni simpli care, integrați în viața mahalalei și a țării de adopție, își vedeau de treabă fără să deranjeze pe cineva. La vremea când am început să înțeleg ce se întâmplă în jurul meu, prin 1958–1959, unii dintre aceștia erau trecuți de șaizeci de ani. Aveau la rându-le copii și nepoți. Pot presupune, cu o bună probabilitate de a nu mă înșela, că făceau parte din grupul celor care, indiferent de motivație, s-au  lăsat seduși de harul preotului Micșunescu și în 1927 l-au însoțit întru ortodoxie.

Pe atunci, înghețata atât de apreciată și de căutată în timpul călduroaselor veri bucureștene  se găsea doar în cofetării (un sortiment mai bogat) sau la unele chioșcuri de răcoritoare (înghețată pe băț – 0,85 lei/buc.). Tonetele și magazinele specializate au apărut abea prin 1963-1964 odată cu delicioasa înghețată mixtă Polar, vanilie și cacao – 1 leu/buc.

Vitanul cuprins între Cimpoacă (șos. Mihai Bravu) și Moară (podul Vitan-Bârzești) nu avea nici  cofetărie, nici chioșc de răcoritoate. Avea în schimb un turc căruia toată lumea îi spunea, cum altfel, Turcu. El prepara cu mare meșteșug și vindea înghețată. Locuia vizavi de noi, pe partea numerelor pare, puțin mai sus de strada Crivățului, la numărul 176 (sau 178?) într-o casă mică amplasată în zona dinspre stradă a unei curți înguste și lungi. Gardul stadionului Olimpia taie azi în două proprietățile înșirate atunci pe acea porțiune.

Avea părul alb și purta mustață „pe oală”, spre deosebire de vecinul lui, nea Grigore – Păsăraru, care se fălea cu o mândrețe de mustață răsucită în sus. Folosea haine simple: pantaloni „nemțești”, un cămeșoi colorat, ceva mai lunguț și un brâu de lână. Vara umbla desculț. Chinuia rău de tot limba română, dar o folosea totdeauna zâmbind.

Cât era ziua de lungă stătea pe scăunel la umbra singurului pom din bătătură, un cais bătrân, și învârtea la manivela unui vas metalic cu capac, mai mare decât o găleată, cu pereți dublii între care punea gheață. Era cel mai fidel client al lui nea Gheorghiță (Vitan 160), bunicul lui Costel Bulgaru, Omul vindea dintr-un mare lădoi frigorific adăpostit în curtea lui,  lapte, iaurt și gheață în lipsa cărora Turcu oprea producția. Pentru a se răci uniform, compoziția lichidă din vasul interior trebuia agitată continuu. Se transforma astfel, cu răbdare și muncă manuală, în înghețată. Nu știu câte șarje învârtea. Vînzarea era garantată și înghețata de vanilie sau de lămâie „se topea” imediat.

Eram unul dintre clienți. Nu-l vizitam chiar zilnic căci nu primeam după cum aș fi vrut moneda de 50 de bani sau cele două monede de 25 de bani care mă făceau stăpân pe un cornet încărcat cu cremă gustoasă și rece. Negustorul era generos și îndesa din greu. Cornetele nu le producea el. Erau cumpărate pe câțiva bănuți de la Popa Cofetaru. După ce prepara prăjituri într-un laborator al statului, acasă, pe la Moară, fabrica și vindea pe șest foi pentru napolitane, cornete de înghețată și chiar napolitane foarte bune și foarte ieftine. Eu cred că sectoristul, căpitanul Duțu, știa de ocupațiunea cofetarului, dar era și el om, trebuia „să mănâncă și gura lui”.

Casa Turcului a fost demolată împreună cu toate celelalte cuprinse între numerele 172 – 204 pentru a face loc Stadionului Olimpia.

La Cimpoacă, pe Mihai Bravu, în curtea lui Nae Ruse se stabilise de mulți ani un alt cavaler al lui Mahomed uns prin taina botezului atlet al lui Hristos. Chinuia și el limba română, fără să deranjeze. Suna haios! Fabrica acadele din zahăr topit asezonat cu diverse arome și întărit în cele mai ciudate forme. Nevasta dumisale, româncă, le vindea la poartă. Clientela era, în proporție covârșitoare, constituită din elevii claselor mici ai școlii din spatele casei. Cele mai căutate reproduceau un ardei iute, măricel, frumos colorat în verde sau în roșu. Avea și codiță.

Brusc, fără explicații, într-o bună zi cei doi și-au întrerupt negoțul. Lumea vorbea că un cineva, cetățean vigilent, l-a reclamat pe turc cum că smintește gusturile copiilor spre dulciurile nesănătoase ale altor vremi și că păgubește visteria statului.

Casa lui, ca și casa lui Nae Ruse, a fost făcută una cu pământul de buldozerele slobozite de geniul modernizării cu orice preț.

În prima parte a copilăriei mele, până pe la șase-șapte ani, cel mai pitoresc personaj din Piața Vitan, cea veche dintre Vitan și Dudești, era un negustor ambulant. Își purta marfa pe o tarabă mică, atârnată de gât și acoperită cu sticlă. Îmbrăcat modest, chiar sărăcăcios, colinda piața cât era ziua de lungă strigând:

– Bambule, bambuulee…! Ia bambuulee…!

Și acesta era turc. Vindea dulciuri diverse: bomboane de mai multe feluri, batoane de susan cu miere și miez de nucă, acadele, rahat. Unele erau preparate chiar de el, dar cele mai multe aveau ca sursă comerțul de stat.

M-a lămurit asupra lui Anghimoft ăl bătrân care, mai ales primăvara și toamna, vizita piața de cel puțin două ori pe săptămână. Se întâlnea la Poștă cu alți veterani ai Abatorului și își trăgeau sufletul la Bufetul Vitan (șos. Vitan nr.3), la Înfrățirea (calea Dudești nr. 84) sau la Ciocanu (calea Dudești nr. 140).

– E turcu de pe Foișor tăicuță, vai de mama lui! Îl cunosc de când era tânăr. Trebuie să-l ajutăm că e necăjit.

O făcea cumpărând totdeauna câte ceva de la el, deși nu se întorcea acasă fără punguța cu bomboane cu miere. De când se lăsase de fumat erau favoritele lui, dar și ale celor mici din familie. În pintenul format  de străzile Foișorului și Săcărâmb la întâlnirea lor cu Vitanul se aflau un centru de pâine, o cismărie și o bombonerie. La aceasta se oprea bunicul de fiecare dată pentru a împrospăta stocul.

Aceștia au fost turcii aduși în 1927 de zbuciumul vieții pe Vitan și pe care eu i-am cunoscut. Urmașii lor mi-au fost colegi de școală, am copilărit și am crescut împreună fără să ne intereseze în ce neam aveam rădăcinile. Unii se găsesc și acum în cartier, devale pe Niță Elinescu sau pe străzile adiacente, dovadă peste timp că „așa cum era de amestecată, lumea aceia – dela boierul de neam până la cel din urmă argat și dela dregătorii cei mai de sus până la negustorașii cei mai pârliți, la muncitorii cei mai nevoiași sau la mitocanii cei mai dârzi – ducea toată, în Bucureștii de-atunci, o viață rânduită și tihnită ce va rămâne vecinic un exemplu de solidaritate socială.

Lumea de astăzi desconsideră în mod cu totul vinovat însemnătatea rosturilor acelora, iar ideile sănătoase de-atunci sunt luate’n râs ca unele ale căror cerințe ar călca – pare-se – demnitatea generațiilor proaspete ce nu se sfiesc de-a pretinde sus și tare dreptul de-a putea fi de capul lor”.

Post Scriptum

Povestea a fost din capul locului croită să se încheie cu un PS. Comentariul târziu al unui cititor a fost pe cale să modifice conținutul acestuia. Dumnealui crede că mahomedanii botezți de părintele Dimitrie Micșunescu nu erau etnici turci. Crede, adică nu are dovezi! Am fost tentat să analizez spuse dumisale. În aceeași notă, nici eu nu cred că erau turci. Bănuiesc că erau agatârși, dar n-am dovezi! Și atunci mi-am luat gândul, revenind la planul inițial!

Realitatea ilustrată, Anul I, Nr. 21, Duminecă 26 Iunie 1927, revista care a relatat evenimentul din Parohia Târcă – Vitan a publicat o notă cam sinistră intitulată „Soarta bandiților” în care anunță uciderea vestiților Niculiță și Terente:

„Banditul Niculiță, mai demult, și banditul Terente, de curând, au fost răpuși. Omorâți de gloanțele jandarmilor, au fost decapitați la institutul medico-legal din București. Capul din stânga e al lui terente; cel din dreapta al lui Niculiță. Ele rămân pildă de soarta care așteaptă pe cei ce vor să trăiască din jafuri și omoruri”.

Am participat sau am asistat uneori la discuții despre Terente. Toți erau preocupați de legendara lui „dotare” pe care vreau numaidecât să o vadă la Mina Minovici, acolo unde este păstrată în formol. Un efort prea mare pentru un folos atât de mic! Rareori cineva își exprima curiozitatea de a-i vedea fața, lucru aproape imposibil pentru că accesul la presa vremii era restricționat și cele două căpățâni fuseseră transformate în cranii. Acum se poate!

Citiți prima parte  • a doua parte