despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Jurnalul realităţii (XXXVI) – Prețul prostiei (V) Linişte epidemică

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Crâmpeiele de viaţă surprinse în jurnal NU sunt rodul fanteziei autorului.

Prostia nu este un dat al naturii, nu ne naștem proști. Este o boală contagioasă pe care omul o dobândește negreșit, într-o măsură mai mare sau mai mică, dacă nu este vaccinat. Vaccinul conține două elemente esențiale: instruire și educație. Cei instruiți și educați produc civilizație. Civilizația generează la rându-i instruire și educație performante consolidând rezistența la prostie. Și tot așa… ! Acțiunea de vaccinare, aflată în responsabilitatea familiei și a școlii, este sublimă dar, lipsește cu desăvârșire. Chiar dacă doare, e cazul să ne asumăm realitatea ca prim pas pe drumul anevoios și costisitor al mântuirii.

S-au rotunjit patru săptămâni de când peste satul ilfovean în care-mi duc traiul s-au aşternut liniştea şi nelucrarea. Nu tu glas omenesc, fie şi o înjurătură, nu tu ţipetele disperate ale copiilor nestruniţi de părinţi, nu tu clopoţel de bicicletă, nimic! Până şi cei doi-trei pasionaţi de manele la maxim care, cu generozitate, dădeau muu…zică la tot satul (c-aşa vreau ei, să dea la toţi) au renunţat la a mai face atât bine comunităţii. Doar paserile cerului care-şi urmează programul zilnic de vocalize, lătratul vreunei potăi sâcâite de găinile din bătătură, câte o drujbă timidă pe la marginea satului  sau motorul unei maşini care a rătăcit drumul. În rest, nimic!

Uliţele (scuzaţi, străzile!) sunt pustii. Nici ţipenie! Le-au luat în stăpânire câinii lăsaţi de izbelişte.  Bărbaţii parcă ar fi plecaţi la război. Prin curţile lipsite de activitatea gospodarilor se mai agită, dimineaţa şi seara, doar femeile. Bătrânele care, de pe băncuţa de la poartă, îşi mai îndulceau urâtul făcând recensământul trecătorilor au dispărut. Câteva interese ce nu sufereau amânare m-au determinat să mă aventurez în pustie. Oricum nu sunt unul dintre cei care bântuie prin sat fără motive serioase. Am avut impresia că străbat străzile oraşului Pripiat evacuat şi abandont după accidentul nuclear de la Cernobâl. Dacă nu mă întâlneam cu poştaşul şi dacă peste uluci nu se iţeau nişte feţe cam speriate, curioase să vadă cine sparge liniştea, eram convins că, la un semn, toţi au plecat aiurea iar eu am rămas singur.

Nu-mi venea să cred. Îi ştiam altfel pe oamenii satului: muncitori, vioi, activi, sociabili, amatori de şuetă, trebăluind toată ziua prin ogradă, însufleţind cu prezenţa lor uliţele, grădinile, câmpurile şi nu numai. Femeile, vorbăreţe şi curioase, se adunau pe la porţi sau puneau de o şedinţă acolo unde se întâlneau pentru a despica mărunt noutăţile apărute în viaţa localităţii.

Nici măcar apariţia boleşniţei care, cât se poate de reală, de serioasă şi de ucigaşă, seamănă teroare şi necazuri prin lume nu le-a schimbat felul de-a fi. Ce stare de urgenţă, care stare de alertă! Izolare, restricţii de deplasare, declaraţie pe propria răspundere, distanţare fizică, mască, măsuri de protecţie, dispoziţii legale, „Ce e alea? Fleacuri! Lasʼ că ştim noi!”. Îi priveau plictisiţi, cu superioară compătimire, pe „fraierii” ăia de proveniţi fiind refractari la opiniile şi sfaturile care nu se potriveau cu convicţiunile lor. Nu aveau nici cea mai mică urmă de îndoială. Doar certituni! Ca urmare nimic nu le-a stânjenit pofta de viaţă.

Umblau brambura de la unul la altul, din zori până seara târziu, de cele mai multe ori doar ca să nu rămână drumul fără oameni. Se adunau cioc în cioc de parcă de la doi metri nu-şi puteau etala perlele de înţelepciune crescute pe-ndelete în carapacea minţii lor odihnite. E drept că nu mai „serveau” berea la poartă sau în staţia de autobuz. Se ascundeau în curtea unuia dintre ei. Cică îl ajutau, că avea omul de lucru! Când spărgeau adunarea, ca de obicei, aruncau „mortăciunile” în şanţ. Dacă îndrăznea cineva să le atragă atenţia că nu e tocmai bine ce fac, se uitau chiorâş şi mestecau vorbe dulci în barbă.

Se deplasau câte şase-şapte haidamaci într-o Dacie 1300 veche de când se trăgea cu arcul şi coborau mândri de isprava lor la magazinul din centru în care intrau claie peste grămadă aşa cum veniseră. Acolo, cu excepţia proprietarului-vânzător şi a câtorva „proveniţi” – cumpărători ocazionali, de nevoie, nimeni nu purta mască, nimeni nu păstra distanţa de siguranţă, nimeni nu-şi dezinfecta mâinile. Ce atâtea mofturi!

Parangheliile s-au ţinut lanţ. Lume multă, unii veniţi din localităţile vecine, băutură din belşug, muzică, hore, sârbe, voie bună şi … un neinvitat: SARSCOV 2. Ce domne, n-are voie omuʼ „să-şi facă ziua”? Ba are! Soţia unuia dintre neobosiţii organizatori de evenimente vesele lucra la magazin!

Copiii au înţeles că sunt în vacanţă. Adulţii nu le-au explicat ce se întâmplă pentru că „ăştia e proşti” (adică autorităţile). Şi astfel, aflaţi în extazul ignoranţei şi al propriei deşteptăciuni, nu au mai simţit pericolul din aer. Nici măcar pe cei mici nu i-au ferit.

Hoarde dezlănţuite au luat în stăpânire uliţele (scuzaţi, străzile!) însoţindu-şi şarjele cu muzică mobilizatoare izbucnită din telefoane de ultimă generaţie, cu ţipete şi strigături, adesea injurioase, menite să înspăimânte un ipotetic adversar neînduplecat, dar şi vietăţile de prin curţi. Într-o zi, cu toate mijloacele din dotare (biciclete, trotinete, triciclete … chiar şi un hoverboard), au ocupat un drum blocând circulaţia. Tocmai atunci, un şofer neinspirat şi-a mânat maşina pe acolo. A redus viteza şi a slobozit câteva claxoane pentru a „cere permisiunea” să-şi continuie deplasarea. Puştii s-au regrupat, dar pe sensul de mers al ghinionistului. Răbdător, acesta i-a depăşit la pas avertizându-i, cum altfel decât sonor, că urmează să facă izbăvitoarea manevră. Când a ajuns în dreptul lor, un băieţel de vreo şase-şapte ani şi-a aruncat nervos braţele spre cer  şi din rărunchi a ţipat cât îl ţinea gura:

– Ce p… mea bă, n-ai loc să treci?

Cine să-i înveţe normele elementare de comportament civilizat? Părinţii? Aş! Ei sunt prea „dăştepţi” şi ocupaţi. Şcoala? Ţi-ai găsit! Ea însăşi mai are de învăţat. Bun cunoscător al realităţilor satului, convins că nu copiii sunt vinovaţi, ei sunt doar victime, omul (adică eu!) şi-a văzut de ale lui.

Şi pentru a pune capac la toate, aproape zilnic localitatea a fost cutreierată sistematic, gospodăreşte, de nişte negustori ambulanţi veniţi din judeţele Ialomiţa, Prahova şi Buzău fără să-i întrebe cineva de sănătate. Dotaţi cu megafoane performante vindeau pui vii, „zacăr”, ulei, cartofi, dresuri, „trelinguri”, portocale, „mandaline”, „crătiţi”, ligheane, câte altele… şi făceau nelipsita haltă de ajustare la magazin unde îngroşau gloata cumpărătorilor fără mască şi fără minte.

În tot acest timp autorităţile locale (primar, viceprimar, consilieri, alţi responsabili din primărie, poliţişti, preot) s-au pitulat bine de tot ca să nu-i afle pandemia lăsându-i pe cetăţenii în slujba cărora, teoretic, se află să-şi facă de cap. Iar ei, recunoscători, n-au pregetat.

Virusul încoronat, vorbitor de limba chineză, n-a înţeles că la noi s-au adunat toţi înţelepţii Ilfovului şi că fiind aceştia patrimoniu naţional trebuie să-i ocolească. Cum totul pe lumea asta se plăteşte, primii care au achitat preţul au fost câţiva bătrâni cărora deşteptăciunea consătenilor le-a grăbit drumul spre lumea fără dor. Nici asta nu i-a înfiorat, pe ei şi pe cei din capul trebii. Şi-au văzut de viaţa lor comentând cu cinism:

– Era bătrân şi bolnav! Oricum murea!

Seninătatea şi convingerea cu care o spun pe la colţuri m-au umplut de revoltă: Doamne! De ce înduri prostia şi ticăloşia pe pământ? Cine sunt oamenii ăştia ca să aprecieze ei cine şi cât merită să trăiască?

Un medic urolog, de la un cunoscut spital bucureştean, glumea uneori cu pacienţii vârstnici din mediul rural care ajungeau la el:

– Ce te aduce la mine moşule?
– Nu pot să mă piş domn doctor.
– Câţi ani ai tataie?
– Optzeci şi cinci domn doctor.
– Eee! Lasʼ că te-ai pişat destul!

Punea apoi laolată sufletul, priceperea, ajutorul lui Dumnezeu şi alina suferinţa celui încercat de boală. Comparând, „gluma” sinistră a consătenilor mei este condamnabilă.

Şi ce era de aşteptat s-a înfăptuit. Un zvon, prefăcut foarte repede în veste, a trăznit toată aşezarea: Proprietarul-vânzător de la magazin este bolnav. El şi nevastă-sa sunt în spital. Nu se simt bine şi au fost confirmaţi cu COVID 19.

Din clipa aia, epidemia de linişte şi zăcăşeală a luat în stăpânire satul. Toţi trecuseră pe acolo. Marasmul a devenit peste noapte un nou mod de viaţă. Tuturor „dăştepţilor” şi „vitejilor” ălora care, ca orice prostovan, aveau numai certitudini le-a intrat morcovu-n cur cu frunze cu tot. Acum să vrei să te cerţi cu ei pe motiv de coronavirus şi n-ai cu cine. S-au ascuns. Nici dracu nu i-a mai văzut. Sunt curios ce mănâncă, mai ales ce beau, ipochimenii ăştia, că A., cel care le „dădea pe caiet”, nu mai este. În spital, el şi ai lui se luptă pentru viaţă.  Probabil că alţii, fără ştirea lor, urmează. Prostia e scumpă! Mult mai scumpă decât educaţia şi instruirea.

Până una-alta le doresc concetăţenilor mei, „la toţi de faţă”, sănătate şi noroc!

De câteva zile întreb pe cine mai prind pe afară, mari sau mici, tineri sau bătrâni, ce este aia pandemie. Până acum nimeni n-a ştiut! O vecină care, ca şi mine, face parte din dispreţuita categorie a „fraierilor ăia de la Bucureşti” se întreba mai mult retoric:

– Cum dracu mă? Au internet, au televizoare şi telefoane bengoase iar ei habar n-au pe ce lume trăiesc!

E simplu! Nu e suficient să ştie a citi. Trebuie să înţeleagă ce citesc. Altfel tot analfabeţi se cheamă că sunt şi nu ştiu că nu ştiu. Nenorocirea este că cei care ştiu că ei nu ştiu nu mişcă un deget, deşi sunt plătiţi pentru asta.

Închei şi zic: Nu mi-e frică de virus! Ferindu-i pe alţii, întru împlinirea unei obligaţii morale şi legale, mă feresc pe mine. Mă înspăimântă însă prostia unora dintre semenii mei!

Leave a Reply

You can use these HTML tags

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>