Vică şi Geagicu, Nela şi Piticu

scris de Ando

Mă întorceam de la serviciu. Era încă foarte cald şi de aia m-am bucurat că am prins “la ţanc” tramvaiul, mai ales că aveam şi câteva sarcini “domestice” de îndeplinit: să iau pâine, să trec pe la farmacie…

Dar bucuria a fost de scurtă durată; de la două scaune mai în spate, mi-a plesnit auzul o voce stridentă, de “precupeaţă” care se răstea la mobil:

Ce ţi-am spus eu mă Vică ?… Ai văzut dacă ieşi mereu în faţă cu gura mare ? Te-a lucrat Geagicu. Ăilalţi au tăcut şi s-a răzbunat pe tine… acum ce-o să faci? Păi vezi! Cum adică, nu-ţi pasă? Nea Fane? Pă nea Fane-l doare în cot, îţi zic eu. Merge rotund, ca bila. Hai mă, să ne întâlnim la “Mediaş”, să discutăm, că e nasoală treaba… uite eu sunt în tramavai, ajung acolo într-o juma’ de oră… Bine? Hai c-o sun şi pe Nela. Pa!

Scurtă pauză, de respiro:

Nelo, ai auzit ce-a păţit Vică? L-a dat afară… Cum cine? Geagicu, cine! Fată, io i-am zis că se dă colţos, da’n-a vrut să asculte şi uite c-a păţit-o… Auzi, ce zici: vii şi tu la “Mediaş” într-o juma’ de oră ? Păi da, vine şi el… hai ca să vedem ce facem cu nebunu’.

Deja, jumatate de vagon era – vrând, nevrând – la curent cu încercările de rezolvare a situaţiei grele în care intrase Vică (deşi, personal, după replicile şi tăcerile telefonate, aveam senzaţia că pe Vică îl cam durea la bască; ori poate se baza prea mult pe nea Fane?)

Dar “precupeaţa” era hotărâtă să acţioneze şi mobiliza rapid forţe suplimentare.

Alo, Piticule? Ce faci, eşti acasa? Ai auzit mă de Vică? Aşa, şi ce facem? Păi io am vorbit şi cu el şi cu Nela… ne vedem într-o juma’ de oră la “Mediaş”. Nea Fane? Ce-i cu el? Fii serios că ăla nu se bagă. Vii şi tu? Hai mă vino, că de tine i-e ruşine… Da? Ne vedem acolo, că eu sunt în tramvai şi vin direct.

A trebuit să cobor, e adevărat cu urechile vâjâind dar şi cu speranţa că, totuşi, “grupul de criză” va găsi o soluţie pentru necugetatul Vică. Era cât pe ce să uit să trec şi pe la farmacie!

Da, viaţa e grea, “realitatea e complexă” – cum zicea un personaj dintr-o reclamă. Un singur lucru nu înţeleg: de ce trebuie să fiu eu bombardat, aproape zilnic – în tramvai, autobuz sau metrou – cu problemele altora – de familie, de sănătate, de serviciu etc, trâmbiţate fără jenă, în gura mare pe mobil? Sincer: sunt sătul de ale mele. Nu vreau să le aflu şi pe cele ale unor necunoscuţi cărora nu le pasă de cei din jurul lor şi care, fiind “captivi” în mijlocul de transport, trebuie să le suporte torentele verbale.

De asta am ajuns să urăsc de multe ori mobilul, această unealtă ingeniosă creată – iniţial – să ajute omul dar care, ajunsă pe mâna nesimţiţilor, a devenit realmente un instrument de tortură!

P.S. numele personajelor sunt exact cele din timpul discuţiei; mi le-am notat imediat şi apoi mi-am dat seama că rimează, aşa că le-am pus ca titlu 🙂