Urme ale trecutului (XIX) – Mira TV şi altele

scris de C. D. Mocanu

Precizare: „Urmele” există și fac parte din colecția mea de vechituri.

A fost prima imagine pe care am văzut-o la televizor şi din această pricină nu o pot uita. Se întâmpla pe când aveam cinci-şase ani, cred că în vara anului 1959. În Vitanul acelor ani se auzise despre televiziune ca despre o năzdrăvănie care îi făcea pe toţi foarte curioşi. Oamenii locului, prinşi în efortul de a-şi construi case  trainice, confortabile, îşi chiverniseau viaţa cu gândul de a le termina şi se mulţumeau cu difuzorul sistemului de radioficare sau cu un radioreceptor modest. Televiziunea mai putea aştepta. Familia mea nu făcea excepţie. Tata căpătase un radio folosit, marca Pionier, la care ascultam cu sfinţenie emisiunea de poveşti „Noapte bună copii” şi mai apoi „Teatru radiofonic”. Nu înţelegeam cum de vine cazul să-l vezi pe cel care vorbeşte din cutia aia cu butoane şi cu scală luminoasă. Nici nu mă frământa prea tare.

Într-o bună zi, vecinul nostru nea Constantin Dumitru (nea Mitică) – Vitan nr. 203, un foarte priceput maistru constructor, şi-a dotat familia cu un televizor nou-nouţ. Era un Rubin 102. Vestea s-a răspândit imediat şi toată suflarea  a început să trepideze. Mulţi doreau să vadă minunea. Mai aveau  puţin de aşteptat căci instalarea şi punerea în funcţiune a televizorului nu erau chiar simple.

Operaţiunea începea prin asamblarea antenei care apoi trebuia fixată şi ancorată în trei puncte pe acoperişul casei. Se livra într-un pachet care conţinea toate părţile componente (dipolul închis, reflectorul, directorul, braţe de fixare, cleme şi alte piese mărunte pentru montaj, pilonul, inclusiv sârma pentru ancorare). Pentru orientarea corectă a antenei erau necesare două persoane. Una cocoţată pe casă o rotea încetişor iar cealaltă urmărea pe ecran calitatea semnalului recepţionat. Uneori o a treia persoană era folosită pe post de releu pentru a transmite comenzile către cel aflat pe acoperiş.

Abia după aceea se pornea televizorul şi se făceau cuvenitele reglaje  pentru ca imaginea să fie corectă, de calitate. În acest scop se utiliza o imagine de control emisă de postul de televiziune numită miră. Conţinea elemente folositoare atât specialiştilor cât şi telespectatorilor obişnuiţi.

Pentru mulţi dintre cei care la vremea aceea îşi cumpărau televizor, cuvinte ca focalizare, baleiaj, definiţie pe orizontală şi verticală… sunau rău de tot. Unii se scărpinau la ceafă numai când se gândeau că vor trebui să se descurce cu minunea. Cei mai pricepuţi îi învăţau pe ceilalţi şi cu toţii  au început să înveţe din cărţi chiar dacă uneori o făceau cu ajutorul copiilor care, ca şi acum, erau foarte receptivi la nou.

Se publicau multe cărţi utile adresate amatorilor, atât celor avansaţi cât şi celor care încercau să afle ce este televiziunea şi ce face ea. Ieftine şi tipărite în tiraje îndestulătoare stăteau la îndemâna tuturor. La nevoie circulau de la unul la altul sau se luau cu împrumut de la biblioteca publică existentă în mahala.

A apărut apoi un ajutor nebănuit, nea Vasilescu, doctorul de televizoare, tehnicianul depanator de la cooperativa Radio Progres, un tip înalt, bine făcut, simpatic (chiar şmecheros), foarte priceput şi care târa după el o geantă cât o burtă de vacă. După ce trata bolnavul îi învăţa pe ai casei  cum  să se poarte cu el.

Nu după mult timp, în percepţia publică, televizorul a trecut din stadiul de minune a tehnicii în cel de aparat banal, nelipsit din multe, multe case.

După ce a reuşit, cu oarece ajutor, să-şi instaleze Rubinul, nea Mitică, omul cumsecade şi îngăduitor, i-a invitat pe curioşii de toate vârstele la o vizionare. A deschis larg fereastra dinspre grădină, a pus televizorul la vedere şi spectatorii, aşezaţi pe scăunelele aduse de acasă, s-au răsfirat prin curte cu grijă să nu-i strice gazdei florile sau zarzavaturile.

Eu nu puteam lipsi de la eveniment. Ardeam de nerăbdare să văd despre ce este vorba. Locuiam gard în gard cu familia Constantin, eram prieten cu cei doi băieţi ai acesteia şi fusesem invitat de ei. Cu ceva timp înaintea momentului sorocit m-am pregătit sub atenta supraveghere a mamei. M-am spălat la cişmea, mi-am pus haine curate şi am încălţat sandalele de oraş pe care le purtam doar când plecam pe undeva mai departe de casă. Şi goarna a sunat adunarea:

– Dănilăăă! Haide bă crăcănatule că începe! Erau cei doi fraţi, G. şi N., care mă invitaseră.

Am înşfăcat  din zbor scăunelul, am dat deoparte cele două scânduri din gard ştiute numai de noi, pregătite pentru a se putea trece, la nevoie, dintr-o parte într-alta şi am ajuns în faţa televizorului.

Înfăţişa o imagine ciudată însoţită de muzică. Era mira. Vreo zece minute ne-am uitat la ea cum s-a uitat olteanul la cămilă, doar că noi n-am exclamat ca el: „Aşa ceva nu există!” Apoi ne-am lăsat prinşi pentru tot restul vieţii de mirajul televiziunii. Între timp, de ani buni, eu m-am lecuit!

Din neamul lui Anghimoft, eram primul care s-a aflat în faţa unui televizor.

Imaginea de control utilizată pe atunci de către Studioul de Televiziune Bucureşti venea şi ea, ca multe alte lucruri bune, numai din marea Uniune Sovietică. Au înlocuit alfabetul chirilic cu cel latin, au trecut numele postului nostru şi gata, aveam să vedem zilnic încă un dar otrăvit pe care eram obligaţi să-l primim de la dezinteresatul nostru prieten răsăritean.

După retragerea trupelor sovietice şi a consilierilor veniţi de la Moscova, odată cu mişcarea de emancipare care sădea speranţa şi mândria în inimile românilor, imaginea de control a televiziunii naţionale a fost înlocuită. Cea nouă avea un aer mai occidental şi reprezenta România.

La puţin timp după ce am făcut cunoştinţă cu televiziunea, în vecini a mai apărut un televizor, o altă familie a devenit posesoarea râvnitului aparat.

Pe intrarea Fusului/Fanteziei la numărul 4 locuia tanti Lili, fata soţilor Victoria şi Mihalache Petroşanu (intr. Fusului/Fanteziei 2) în curtea cărora eu am deschis ochii spre lume. Am stat acolo cu chirie până ce ai mei au pregătit, atât cât au putut, casa pe care o ridicau alături pentru a ne putea muta.

Tanti Lili şi-a cumpărat un televizor românesc mai mare şi mai făţos decât Rubinul familiei Constantin. Se numea Cosmos.

Vara, când îl scotea afară, pentru că în casă era prea cald, capul familiei, măcelar dintr-o dinastie a breslei, care lucrase cu bunicu şi-l cunoştea, îmi îngăduia să mă zgâiesc la câte un spectacol sau la câte un film mai acătării.

E mult dʼatunci, e mult nepoate şi ca prin vis le văd pe toate! Televiziunea a atins azi performanţe la care nici măcar nu îndrăzneam să ne gândim. Televizorul alb-negru şi imaginea de control, adică mira, au devenit istorie.

Numai pentru cei interesaţi am făcut o completare cuprinzând câteva detalii tehnice puţin cunoscute. Ceilalţi se pot opri aici. Nu vor pierde nimic.

Addenda

1

2

„Indicii calitativi ai televizorului se stabilesc de obicei cu ajutorul imaginii de control numită miră. Verificarea trebuie făcută la o tensiune normală a reţelei (cu variaţii maxime între +5 şi –10%).

Cifrele şi literele de pe marginea mirei definesc poziţia fiecărui pătrat din miră. O parte din elementele mirei servesc specialiştilor, iar altă parte oricărui telespectator. Ordinea pentru reglajul televizorului este următoarea: se aşază comutatorul de canale pe poziţia 2 şi după conectarea aparatului la reţea se aranjează luminozitatea ecrenului în raport cu lumina din cameră. Se reglează apoi contrastul, pentru a distinge cel puţin 7 – 8 tonuri pe scara tonală (3); după aceea se acţionează butonul de acord fin pînă cînd se obţine audiţia maximă.

Se reglează apoi focalizarea pentru a putea distinge un număr maxim de linii (1). Se revine la contrast (3). Se potrivesc dimensiunile imaginii pe orizontală şi verticală, astfel ca cifrele şi literele de pe marginea imaginii să intre în masca ecranului tubului cinescop. Cercul mare din mijlocul ecranului, cercurile mici de la colţuri, precum şi pătratele servesc la obţinerea unei imagini nedeformate. O liniaritate necorespunzătoare deformează cercurile în formă de ou şi transformă pătrăţelele imaginii în dreptunghiuri.

Poziţia incorectă a butoanelor televizorului poate deforma atît imaginea cît şi sunetul. Exemplele care urmează au drept scop de a ilustra unele dereglări.

Cînd imaginea „fuge” în direcţie verticală, fenomenul se datoreşte fasciculului electronic, care la recepţie nu este sincronizat cu cel de la emisie. La reglarea contrastului între limite largi, sincronizarea în mod normal nu trebuie să fie deranjată.

Cînd tensiunea de baleiaj care deplasează fasciculul electronic pe verticală este prea mare, imaginea se alungeşte în direcţie verticală. Aceeaşi alungire apare pe verticală cînd tensiunea de baleiaj pe direcţia orizontală este prea mică (fig. 159a). Dacă tensiunea de baleiaj orizontal este prea mare sau tensiunea de baleiaj vertical este prea mică, alungirea imaginii se produce pe orizontală (fig. 159b). Defectul se corectează manevrînd butoanele „Dimensiune verticală” şi „Dimensiune orizontală” de pe panoul din spatele televizorului, pînă cînd elipsele devin cercuri.

Imaginea din fig. 159c este distorsionată din cauză că fasciculul electronic care reconstituie liniile  fasciculul se mişcă mai repede în partea de sus a imaginii (fig. 159d). Pentru remediere se manevrează butoanele de liniaritate verticală şi orizontală.

Ruperea imaginii în fîşii orizontale (fig. 159e) se datoreşte faptului că o parte din linii nu sînt sincronizate, frecvenţa generatorului de baleiaj nefiind corectă. Se acţionează butonul „Frecvenţa liniilor”.

Semnalele de sunet pot influenţa imaginea; în acest caz pe ecran apar dungi orizontale care se deplasează în ritmul sunetului. De asemenea, cînd sunetul este perturbat de imagine, recepţia este însoţită de un brum de joasă frecvenţă şi de zgomote a căror intensitate este în funcţie de reglajul contrastului. Televizorul se controlează dacă lasă să treacă frecvenţele joase ale semnalului de imagine observînd benzile negrele (6) din partea de jos a imaginii (fig. 158). Dacă negrul benzilor este neuniform, iar la dreapta lor apar nişte cozi cenuşii (dîre), înseamnă că nu toate frecvenţele joase trec. Dacă imaginea are un relief nefiresc şi dacă benzile negre au la dreapta lor o dungă albă (plasticitate), înseamnă că frecvenţele înalte sînt prea amplificate.

Reamintim că cele de mai sus trebuie să se constate cu televizorul alimentat la o tensiune nominală a reţelei; altfel, imaginea este micşorată, insuficient luminată şi la variaţia strălucirii i se modifică dimensiunile”.

[Ing. Dumitru Codăuş, Ing. Ovidiu Olaru, Sfaturi pentru radioamatori, Editura Tehnică, Bucureşti, 1960]