Oricît de mică, o plimbare la Sinaia rămîne o bucurie; o plăcere: nu știu de ce nu-mi iese din cap vorba rămasă de la Caragiale despre trenul ce-i ducea pe vilegiaturiști aici – „trenul de plăcere”.
Azi mergem cu mașina și ne plîngem că ședem în coloană; și cînd ajungem la munte ne plîngem iar că n-avem unde să parcăm.
Dar pentru cine nu se plînge – că-n realitate n-are de ce – Sinaia e un loc minunat, pe orice anotimp.
Ajunși la ceas tîrziu în orășel, mult după ce bucureșteanul eliberase deneul, am intrat într-o poveste: zăpadă albă, curată, mii de lumini frumoase; Bobocul s-a frecat bine la ochi: „aici chiar ar putea sta Moș Crăciun!”
Da, e lume – și jos, și sus – dar e loc pentru toată lumea: și vedem, pentru a nu știu cîta oară, că acolo unde atmosfera e plăcută, deschisă, relaxată și civilizată chiar și oamenii își aduc aminte că-n sinea lor așa-s și ei.
Ce plăcere să te plimbi printre brazi, să deschizi potecă prin zăpada ne-ncepută, să tragi aer tare-n piept și să uiți – un pic! – de mască… iar mai apoi să-ți întinzi oasele la căldură și să știi că și mîine tot asta o să faci!
Că tot îl ținem pe Eminescu azi, i-am făcut o poză-n parc, cu cușmă de zăpadă.
comentarii