despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Portrete şi întâmplări (XVI) – De ce n-am asistat la înmormântare

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este despre evenimente, fapte, întâmplări, pe care le-am trăit și despre oameni pe care i-am cunoscut, așa cum s-au păstrat în memoria și în însemnările mele zilnice.

În Vitanul copilăriei mele, pe strada Crivăţului, trăia o femeie care era nelipsită de la înmormântări. N-am ştiut niciodată cum o cheamă. Nu exista prin mahala priveghi, ceremonie de îngropăciume şi/sau cortegiu funerar de la care să lipsească. Mama povestea că o găsea prin cimitir participând la înmormâtarea unor plecaţi la Domnul care, în viaţă fiind, nu au avut altă legătură cu mahalaua lui Târcă decât că au auzit de ea.

O suspectau cei care nu o cunoşteau că vâna tradiţionala milostenie pe care familia îndoliată o făcea către participanţii la înmormântare. Se înşelau. Accepta doar o lingură de colivă pusă pe un petec de hârtie albă şi o lumânare. Avea acasă tot ce-i trebuia. O fascina spectacolul, Doamne iartă-mă! Aşa cum pe unii, aveam să aflu mai târziu, îi fascina spectacolul şedinţelor de judecată. Stăteau cât era ziulica de lungă în tribunalul de la Sfânta Vineri şi asistau la procese.

***

Era încă vremea dricului tras de cai. Cei cu dare de mână aveau la dispoziţie o variantă full option: ciocli cu joben şi redingotă, patru sau şase cai mascaţi înveşmântaţi în valtrapuri negre, fanfară… Ceilalţi, după puterea pungii, aveau şi ei ce alege. În cele din urmă era bun şi camionul cu doi cai pus la dispoziţie de nea Minică (Vitan nr. 205), bunicul lui Nelu Meleacă. Prestaţia era gratuită. Încerca aprigul camionar să capete îngăduinţa Domnului şi să mai spele din păcate. Într-un fel sau altul, toţi cei care părăseau lumea oamenilor ajungeau la Biserica Târcă şi apoi la cimitirul Izvorul Nou.

***

Ce muritor cu toate cele trebuincioase cuibărite în tigva capului îşi bucură sufletul participând la înmormântări? Mă înfior şi mi „se sparie gândul”. Înfruntând viaţa am condus şi eu oameni dragi spre locul de veşnică odihnă. Am făcut-o de fiecare dată cu plumb în pantofi şi cu un epuizant consum emoţional.

Nu ştiu ce m-a apucat în ziua aia. Se scursese cam jumătate din luna februarie a anului 1970. Eram elev în anul întâi al Liceului Industrial Energetic de pe şoseaua Giurgiului, dincolo de Piaţa Progresu, la Toporaşi. Cu vreo două zile înainte, pe 14 februarie, murise marele Grigore Vasiliu Birlic, actorul cunoscut şi apreciat ca nimeni altul, unul dintre cei mai mari actori români de comedie. Într-o pauză, Babanu, prietenul şi vecinul meu din Vitan cu care trudeam în aceeaşi clasă (I-B electro), m-a luat deoparte şi pe un ton şugubăţ cum numai lui îi reuşea mi-a zis:

– Dănică, azi îl înmormâtează pe Birlic, la Bellu. Noi ne-am hotărât să mergem la cimitir. Pică la fix, după ce terminăm orele. Nu vii şi tu?
– Care noi bă?
– Toţi ăştia care luăm tramvaiul spre oraş, adică aproape toată clasa.
– Mă gândesc, mai vorbim!

Peste blocajul interior care mă proteja de evenimentele triste, gen funeralii, mai aveam un motiv serios pentru a mă îndrepta direct spre casă.

În dimineaţa aia, cu ochii cârpiţi şi presat de timp, am încălţat din greşeală nişte ghete cam vătămate. Mi-am dat seama când am coborât din autobuzul 35 la Dobroteasa. Nu mai aveam  loc de întors şi era o vreme de n-ai fi scos nici câinele afară. Ningea intens, în reprize. Un strat măricel de zăpadă fleşcăită amestecată cu zăpada proaspătă punea încălţările la grea încercare. Totul pe fondul unui frig umed, pătrunzător, care te făcea să cauţi degrabă o sursă de căldură. Riscam să iau apă în botine şi asta mă putea conduce direct la o răceală de care nu aveam chef. Se apropia ziua mea de naştere şi-mi strica socotelile.

Altfel, îmi era drag Birlic, cui nu-i era. Doar pentru asta am acceptat să merg împreună cu ceilalţi la înmormântarea lui.

***

N-am avut bucuria să-l văd pe scenă. Copiii mahalalelor bucureştene nu prea ajungeau la teatrul cel mare. Se întâmpla uneori, dar atunci era vorba de teatrul de păpuşi sau de cel pentru copii. Bune şi acelea, nimic de zis. În 1969-1070 făceam primii paşi dintr-o fascinantă şi nesfârşită călătorie în lumea teatrului.

Îl ştiam însă din filme. Cinematografele de cartier, Tudor Vladimirescu/Vitan, Flacăra, Alexandru Sahia/Tomis, îmi fuseseră gazde statornice. Acolo l-am întâlnit şi l-am urmărit de fiecare dată fără să clipesc în: Două lozuri – Lefter Popescu, Dʼale carnavalului – Crăcănel, Telegrame – Costăchel Gudurău, Bădăranii – Jupân Canciano, Titanic vals – Spirache Necşulescu, Steaua fără nume – Udrea, profesorul de muzică. Era suficient să-l văd şi mă bufnea râsul. Nu trebuia să rostească vreo replică. Ca pentru a-mi confirma pornirea iată ce povesteşte scriitorul Eugen Dimitriu în volumul „Oraşul Muzelor. Case şi locuri memorabile din Fălticeni”:

„Despre Grigore Vasiliu Birlic se putea bănui ce va ajunge în viaţă: actor de mare talent. O simplă grimasă în liniştea deplină a orei şi toată clasa izbucnea în hohote de râs, dând peste cap lecţia. … Observaţiile pe care le primea erau făcute cu înţelegere. Profesorii aveau intuiţie, îl şi vedeau pe marile scene, în roluri ce puteau face epocă.”

După ce am început să pricep câte ceva din ce trăiam la vremea aia, nepotrivirea dintre hazul personajelor pe care le interpreta şi ochii tulburători ai omului-actor îmi stârnea un sentiment ciudat. Privirea acestora mi se înfigea direct în suflet. După mulţi ani am citit descrierea pe care, ca nimeni altul, maestrul Radu Beligan i-a făcut-o. Aceasta mi-a dezvăluit un pic din mister şi mi-a înlesnit înţelegerea:

Avea un fizic împotriva tuturor canoanelor profesionale. Era un om mărunţel, insignifiant, cu o figură caricaturală. Iar în mijlocul acestei feţe ilare se aflau doi ochi de o infinită tristeţe, doi ochi de câine bătut. Acest contrast crea un soi de tensiune care era însăşi esenţa artei lui. El juca precum un echilibrist care merge pe o sârmă, atent să ţină această cumpănă fragilă între tragic şi comic.

Spectacolele şi filmele care-l aveau în distribuţie pe Birlic erau din capul locului un succes.

La începutul anilor ʼ30 ai secolului trecut tânărul Grigore Vasiliu din Fălticeni învăţa actorie la Conservatorul de Artă Dramatică din Cernăuţi fiind şi angajat al Teatrului Naţional din capitala Bucovinei de Nord în cadrul căruia făcuse figuraţie pe durata studiilor de drept pe care le urma la Universitatea Carol I.

În 1933 actorul în devenire, care cucerise aprecierea publicului cu rolul Agamiţă Dandanache din O scrisoare pierdută, a fost adus la Bucureşti de regizorul Aurel Maican. Aici a colaborat timp de zece ani cu mai multe companii teatrale, în special cu Teatrul Vesel înfiinţat de regizorul Sică Alexandrescu şi de dramaturgul Tudor Muşatescu. Cel din urmă a adaptat în 1934, special pentru el, o piesă scrisă de Arnold şi Bach, al cărei erou principal este funcţionarul Costache Perjoiu, zis Birlic, din Fălticeni. Sică Alexandrescu a pus-o apoi în scenă. Spectacolul care pe afiş a apărut cu numele Birlic a deschis prima stagiune a teatrului. Cu rolul titular, răsfăţatul comedian Grigore Vasiliu a avut un succes răsunător. Presa vremii consemna una dintre cele mai mari creaţii artistice din această stagiune. Aşa se face că numele Birlic s-a lipit de el ca marca de scrisoare şi de atunci aşa a rămas: Grigore Vasiliu Birlic. A ţinut-o apoi din succes în succes.

Nimic nu-i uneşte pe oameni mai abitir ca râsul. Era iubit de spectatori. Simţeau că are suflet, unica valoare a omului şi asta îl făcea egal cu ei, aşa cum pe slujitor îl face egal stăpânului său.

Omul Birlic, ca mulţi dintre egalii lui, avea şi el surprize lăuntrice. Pe lângă teatru, avea câteva pasiuni la altarul cărora slujea cu credinţă fără a se lăsa copleşit de acestea. Iubea hazardul, paria pătimaş la cursele de cai de la Hipodromul Băneasa şi rămânea cu buzunarele pustii după câte o vizită la cazinou. Conducea automobile frumoase al căror pasionat proprietar era. Slăbiciuni omeneşti!

Regimul instaurat în România după 1945 l-a adoptat ca pe un bun naţional. I-a acordat cinstea şi preţuirea cuvenite, în timp ce, pentru a-l feri de „păcate”, diverse organe îi supravegheau viaţa personală. Mi-l închipui privind în ochi vreun activist analfabet care i se adresa cu „tovarăşu Birlic”!

Actorul îşi respecta profesiunea şi publicul. Era exigent şi riguros cu el, dar şi cu partenerii de scenă. Nu lăsa nimic la voia întâmplării. Deşi întreţinea permanent o stare de bună dispoziţie, pregătirea  spectacolelor nu era pentru toţi o sărbătoare. Dramaturgul Aurel Baranga spunea că „Își compunea rolurile cu o migală, cu o știință a dozării nuanțelor și cu o grijă artistică fără egal. Toți cei ce mizau pe improvizația lui scenică se înșelau. Grigore Vasiliu-Birlic a fost un profesionist exemplar, un pasionat al vieții teatrale, un spirit viu, neliniștit, într-o efervescență necontenită, întreaga lui existență nefiind închinată altor satisfacții decât mulțumirilor pe care i le aducea scena. A fost fără îndoială și ceea ce se numește o forță comică născută.”

„Pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă şi pentru activitate merituoasă, în 1953, la vârsta de patruzeci şi opt de ani, i s-a acordat titlul de  „Artist Emerit al Republicii Populare Române.

Câţiva ani mai târziu i s-a conferit titlul de „Artist al Poporului din Republica Populară Română” care răsplătea oamenii de frunte ai artei, cu merite excepţionale în opera de dezvoltare a teatrului, muzicii, cinematografiei şi artelor plastice plasându-l astfel într-o companie teatrală selectă: Costache Antoniu, Sonia Cluceru, Gheorghe Timică, Ion Manolescu, George Calboreanu, Jules Cazaban, Maria Filotti, Ion Finteşteanu, Gheorghe Storin, Lucia Sturza Bulandra, George Vraca…

Panerul recunoştinţei a fost îndestulat în 1967 când pentru activitate îndelungată în teatru şi pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice a fost distins cu ordinul „Meritul Cultural, clasa I”.

Fotografia ni-l înfăţişează alături de actriţa Vasilica Tastaman, în 1969, la ieşirea din sediul Teatrului de Revistă Constantin Tănase.

Iată şi o altă faţetă a omului-actor dezvăluită chiar de el în 1957, la vârsta de cincizeci şi doi de ani: „Nu-mi plac rapoartele de activitate și saluturile convenționale; sunt actor, deci liber de a fi oricând adolescent. De aceea, declar că nu pot decât sentimental să inaugurez o stagiune teatrală. Altfel, mă intimidez, așa cum mă intimidez de fiecare dată când trebuie să vorbesc în altă parte decât pe scenă. Permiteți-mi, iubiți colegi de breaslă, autori, actori și regizori, mecanicieni, cortinieri și peruchieri, toți cei care serviți răsfățata (deși tânăra) noastră Thalie, să vă urez an bun și recolte bogate. […]Iată, eu, spre exemplu, de câțiva ani încoace am obiceiul să schimb ultimul cuvânt dintr-un vers elegiac pe care-l cunoaștem cu toții, vers care, pe vremea când eram «foarte», mă emoționa până la lacrimi. Cu toate tâmplele mele aproape cărunte și foile din calendar smulse de mâna necruțătoare a vieții, eu, alături de voi, îl spun astăzi în felul următor: Sosesc cocoarele, sosesc | De după deal de țintirim | Și anii trec, copiii cresc | Și noi… ÎNTINERIM.” (*)

Simţind că se apropie momentul întâlnirii cu bătrânul luntraş Charon, marele actor şi-a dorit să mai joace o dată personajul al cărui nume l-a schimbat în renume. La începutul anului 1970 dorinţa i-a fost îndeplinită. A urcat pe scenă şi a interpretat rolul principal din piesa Birlic pe care a regizat-o chiar el.

În februarie, la doar şaizeci şi cinci de ani, maestrul Grigore Vasiliu Birlic a plecat spre lumea fără dor.

***

La sfârşitul programului, împreună cu toţi colegii de clasă, mai puţin cei care rămâneau în şcoală pentru diverse motive, luam drumul spre staţiile de tramvai de la intersecţia străzii Toporaşi cu şoseaua Giurgiului unde pândeau şi două ispite care uneori ne făceau să mai zăbovim: cinematograful Flamura şi cofetăria Toporaş, cea de la parterul blocului turn. De acolo câţiva se împrăştiau prin preajmă, câţiva o apucau spre Gara  Progresu iar cei mulţi se îndreptau spre alte cartiere ale oraşului folosind tramvaiele, 7, 12 sau 17.

În ziua aia ne-am adunat în staţie vreo treizeci, băieţi şi fete, plus alţi călători, chiar mai numeroşi, şi toţi ne-am bulucit în primul tramvai care a poposit la Toporaşi. S-a aglomerat, dar pentru noi nu conta, aveam o treabă. Ne grăbeam să ajungem la înmormântarea lui Birlic. Timpul ne cam presa şi nu vream să pierdem nimic.

Din doi paşi şi-o săritură am ajuns la Şura Mare. Când, în formaţie dezordonată, dar compactă, am intrat pe poarta larg deschisă a cimitirului Bellu a început să ningă îndesat, cu fulgi mari. Era lume ca la Maglavit. Lipsea Petrache Lupu. Se vedea de la o poştă că suntem elevi: vârsta adolescenţei, matricole, serviete… Alţii nu mai erau pe acolo. Pentru că avansam cu hotărâre, fără să ne răsfirăm, întristata adunare de gură-cască, aşa ca noi, ne-a făcut loc spre capelă. Acolo aştepta un grup de actori cunoscuţi şi alţi oficiali.

Ne-am alăturat asistenţei, cu oarecare greutate, pe partea stângă, lângă Aleea Artiştilor pe care bănuiam că cel adormit în Domnul, vegheat de lumina şi iubirea Preasfintei Treimi, îşi va afla loc de odihnă. Zăpada nu fusese curăţată şi deja simţeam cum umezeala mi se strecoară în ghete. Era încă suportabil.

Se apropia ora anunţată pentru începerea ceremoniei şi stăteam cu privirea aţintită spre poarta pe care dintr-o clipă în alta trebuia să intre cortegiul. Şi ningea, şi ningea… şi cortegiul nu venea!

În vara anului 1963 fusesem întâmplător martor la trecerea miilor de bucureşteni care o conduceau pe Maria Tănase spre locul ei de veşnică odihnă de la Bellu. Imaginea aceea impresionantă mi s-a întipărit pentru totdeauna în memorie.

Bănuiam că o mulţime de oameni îl vor omagia pe inegalabilul Birlic însoţindu-l pe ultimul drum şi că asta, plus vremea câinoasă, vor face deplasarea mai anevoioasă. Peste ani, o fotografie făcută atunci avea să-mi confirme gândul.

Trecuse totuşi cam mult şi frigul, în cârdăşie cu umezeala, îşi urma lucrarea. Lângă mine prietenul Paul Vasilescu călca zăpada mărunţel şi îşi pocnea palmele într-un ritm numai de el ştiut. Nu părea fericit. Nici vestimentaţia nu-l ajuta prea mult. Fără căciulă, fără fular, paltonaş modern, cam scurtuţ şi subţirel, pantofiori eleganţi,… se grăbea să iasă în întâmpinarea primăverii. Era singurul din clasă care nu folosea servieta sau geanta pentru a purta cele necesare activităţii şcolare. Avea o mapă pe care o ţinea cu dexteritate la subsuoară de parcă ar fi fost inspector la SANEPID.

Ne cunoşteam bine de vreo doi-trei ani. Înainte de a fi colegi de clasă am fost adversari pe terenul de handbal, el legitimat la Şcoala Sportivă Nr. 1 (SSE 1), eu la Şcoala Sportivă Nr. 2 (SSE 2). În timpul meciurilor schimbam pe şest, fără apăsare, ghionţi, pumni pe sub coaste, şpiţuri la ţurloaie, înjurături, dar după fluierul final, fără ezitare,  ne dădeam mâna şi ne îmbrăţişam ca nişte buni prieteni.

Începusem să simt răceala şi umezeala din blestematele alea de ghete. Ceilalţi colegi dădeau şi ei semne că aşteptarea nu le prieşte. Văzând cum tropoteşte Vasilescu l-am întrebat:

– Te strâng pantofii Paulică?
– Auzi Coane, hai să facem câţiva paşi pe aici că am îngheţat ca un …at!

Împreună cu alţi câţiva am pornit-o pe o alee mai mică, paralelă cu Aleea Artiştilor care era închisă şi pregătită pentru ce urma să se petreacă acolo. (**) Mişcarea, însoţită de comentarii în surdină şi de glume reţinute stârnite de câte un epitaf, ne făcea bine. La un moment dat Paul a văzut un cavou arătos a cărui uşă grea, dantelărie metalică cizelată cu migală, era întredeschisă cam de două-trei degete. Atras ca de un magnet a urcat cele două trepte de la intrarea monumentului şi cu un pic de efort a deschis-o larg. În clipa aia, din interior, într-un salt acrobatic foarte spectaculos a tâşnit ca din puşcă o pisică neagră, totul pe fondul sonor al unui nesfârşit mieunat gutural care în cutia de rezonanţă a cavoului suna lugubru. Bietul animal! Probabil era captiv de mult timp.

Ferindu-se din calea felinei Paul a făcut un pas înapoi, a ratat treapta şi a căzut pe spate într-o ditamai băltoaca, amestec perfect de apă murdară şi zăpadă proaspătă. Mapa a urmat pisica în volutele ei elegante peste morminte. Uneia dintre colege i-a scăpat geanta din mână şi instinctiv s-a lipit de mine. Îndată ce sperietura s-a spulberat ne-am pus pe râs fără să mai ţinem cont că nu era nici locul, nici momentul potrivit. În cădere pivotul de la SSE 1 nu s-a vătămat, doar că surtucul îi era ud fleaşcă.

După ce şi-a recuperat mapa şi s-a scuturat de apă ca un căţel plouat, colegul nostru ne-a informat pe un ton categoric:

– Ştiţi ce bă, vă las pe voi să-i aduceţi un ultim omagiu lui Birlic şi eu plec acasă. Mi-ajunge! Să-mi păstraţi şi mie un pic de colivă!

Înţelepciunea deciziei s-a răspândit ca scarlatina. Am aderat primul la mişcarea secesionistă pusă la cale de Paul Vasilescu. Umezeala din ghete şi păţania lui m-au împins spre limita suferinţei pe care eram dispus să o îndur. Ni s-au mai alăturat vreo trei-patru, am tăiat-o fuguţa spre poartă şi nu ne-am oprit decât în staţia de tramvai. Nici urmă de cortegiu. Un 17 ne-a adunat numaidecât pe toţi. Căldura din vagon a fost un dar binecuvântat.

Ajuns acasă, am aruncat la gunoi încălţările cu belea, am lepădat ciorapii şi mi-am pârpălit îndelung tălpile amorţite de frig la gura sobei în care ardea un foc straşnic. Seara, înainte de culcare, am primit preventiv o cană cu vin fiert. N-am păţit nimic. Petrecerea plănuită şi pregătită cu grijă s-a desfăşurat cum se cade, întocmai şi la timp.

Iată din ce pricină n-am asistat la înmormântare!

Nu fii trist maestre! N-am fost acolo, dar asta nu înseamnă că te iubesc mai puţin!

(*) Versurile au fost scrise de poetul şi prozatorul Duiliu Zamfirescu, foarte cunoscut ca prozator şi mai puţin ca poet.

(**) Cel ce a fost, aşa cum spunea Aurel Baranga, o forţă comică născută este înmormântat împreună cu prima sa soţie, actriţa Angela Mateescu, în figura nr. 96 rezervată artiştilor şi cântăreţilor, între Maria Tănase şi Gheorghe Dinică.

2 comments to Portrete şi întâmplări (XVI) – De ce n-am asistat la înmormântare

  • Anonymous

    Mulțumim, cu respect!
    Parcă ne-ați dus și pe noi pe acolo.

  • Ando

    Dane, mi-ai luminat ziua! Episodul cu pisica zbughind-o din cavou este demenţial…parcă e din filmul lui Kusturica “Pisica neagră, pisica albă”.

Leave a Reply to Ando Cancel reply

You can use these HTML tags

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>