despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Urme ale trecutului (XXI) – Un fleac de mare folos

scris de C. D. Mocanu

Precizare: „Urmele” există și fac parte din colecția mea de vechituri.

Nea Vergilă, pe numele său adevărat şi oficial consemnat Virgil Dr., era maistru şi conducea o formaţie de electricieni cu pregătire specială care aveau în grijă instalaţiile de măsurare a energiei electrice absorbite de marii consumatori industriali, activitate complexă, cu implicaţii comercial-financiare  foarte serioase. Nu doar consumatorii casnici „furau curent”. Prin echipamentele şi aparatele formaţiei „Grup măsură” treceau bani mulţi şi răspunderea asta le distorsiona băieţilor tihna. Lucrau pentru compartimentul FEE (Furnizarea Energiei Electrice) şi se subordonau tehnic-metodologic compartimentului PRAM (Protecţii-Automatizări-Masură).

Una peste alta, membrii echipei se completau reciproc şi rezultatele erau bune. Domnul Virgil Dr., ca şef, veghea şi semna hârtiile: documente de constatare, procese verbale, buletine de verificare, raportări, pontaje…. Fl., responsabilul cu logistica, nu avea avea nicio treabă profund profesională. Ducea o intensă activitate ca arbitru de box şi venea la serviciu pentru că se cam plictisea pe acasă. Nu avea iniţiative tehnice, era un bun executant. Căra trusa wattmetrică, contorul etalon, aparatele de măsură, sculele, echipamentul de protecţie… ca nimeni altul. Mintea limpede era Vasile (Sile) B., colegul meu de clasă din liceu, cel care ştia cum se face, ştia de ce se face aşa şi nu altfel, ştia să facă şi mai ales ştia să analizeze şi să interpreteze rezultatele măsurătorilor.

Între ei, nea Vergilă făcea o figură aparte. Era calm, agreabil şi haios. Se îmbrăca totdeauna foarte îngrijit, chiar elegant. Avea suficientă experienţă practică, dar nu stăpânea subtilităţile meseriei. Când lipsea Sile dădea din colţ în colţ. Nu se prea înghesuia la treabă. Dacă stătea pe scaun mai mult de zece minute trecea automat în regimul de economisire a vederii. Aţipea şi uneori torcea molcom ca un motan încolăcit pe cuptor.

Septembrie 1982. De câteva zile începuse un nou an şcolar. Instructajul lunar ajunsese la soroc. Era obligatoriu, dura opt ore (o zi de lucru) şi avea două componente: una care viza cunoaştrea normelor de protecţie a muncii şi una profesională. Conform atribuţiilor de serviciu aveam obligaţia să conduc ostilităţile. Trecuse de prânz şi analizam cu toţi lucrătorii de la PRAM un incident tehnic deosebit care de curând ne pusese pe jar. Discuţiile erau însufleţite şi interesante.

Ca de obicei nea Vergilă aţipise. Când dezbaterea era mai aprinsă a sărit în picioare şi pe un ton cam imperativ m-a informat că trebuie să plece imediat acasă. S-a făcut linişte. Locuia pe strada România Muncitoare şi creştea un număr mare de nutrii. Am crezut că e ceva în legătură cu acestea. Oricum ardea gazul. Nici nu dormea ca lumea, nici nu acumula ştiinţă, aşa că am încuviinţat şi a plecat ca din puşcă. N-am dat importanţă întâmplării, deşi tuturor ni s-a părut neobişnuită. Împreună cu unii dintre colegi trăisem altele  mai dihai.

A doua zi a venit şi explicaţia.

– Dacă mai întârziam puţin îmi găseam casa în flăcări!
– Cum aşa? Cred că glumeşti!

Şi blândul domn Dr. ne-a povestit:

Fiica dumisale, elevă la un cunoscut liceu bucureştean, avea ore după amiază şi se pregătea să plece la şcoală. Cum sarafanul era cam mototolit s-a hotărât să-l netezească puţin cu fierul de călcat. Doar că furată de gânduri l-a aşezat cu talpa fierbinte pe masă. A plecat apoi uitând să-l scoată din priză.  Blatul din lemn a ars mocnit până ce a fost străpuns, fierul de călcat a căzut pe covor şi acesta a început să ardă cu flacără. Chiar în acel moment nea Vergilă a intrat pe uşă. Cineva care a observat că se întâplă ceva la familia Dr. a chemat  pompierii. Au venit, dar intervenţia lor nu a mai fost necesară. Cu ajutorul câtorva vecini colegul meu rezolvase cazul. Uşor maliţios l-am întrebat:

– Dar cum ţi-a venit aşa, dintr-o dată, să pleci acasă? Ai visat ceva?

A zâmbit fără să-şi exprime gândul.

– Nu! Ceva din interior mă îndemna s-o fac. Nu ştiu să explic.
– Probabil o rudă dâmboviţeană a greierelui Jiminy îi povăţuieşte neştiut pe oamenii buni.

Am avut imediat în minte imaginea unui fleac pe care îl ştiam de la vârsta de cinci-şase ani. Câteva sârme îndoite cu meşteşug şi câteva îmbinări cositorite alcătuiau un suport pentru fierul de călcat. Sunt convins că utilizându-l multe gospodine au evitat accidente care puteau avea consecinţe serioase.

În 1960 ne-am mutat în casa pe care părinţii mei o construiau. Primul aparat electrocasnic cumpărat de tata pentru dotarea gospodăriei a fost un fier de călcat împreună cu foarte folositorul suport. La vremea aceea se mai utiliza încă cel încălzit cu cărbuni. Călcatul diverselor obiecte vestimentare şi nu numai, era un calvar pentru bietele gospodine. Monoxidul de carbon producea deseori ameţeli şi dureri de cap.

Cel din fotografie a fost fabricat cu vreo cinci ani mai târziu, în 1965. Este prevăzul cu două tampoane ceramice care permit aşezarea acestuia în poziţie verticală direct pe suprafaţa mesei. Are puterea electrică de 450W şi  se alimentează la tensiunea de 120V. Termostatul era un vis frumos. Veteranul a supravieţuit şi el. Momentan este demontat pentru că suportă o operaţiune de recondiţionare. Ambele sunt funcţionale.

Mesele moderne de călcat, a căror întrebuinţare este practic generalizată, a împins în istorie bătrânul şi atât de folositorul suport, model 1960. A rămas doar ca o urmă a trecutului.

2 comments to Urme ale trecutului (XXI) – Un fleac de mare folos

  • V. T.

    Am avut si noi unul, cu tot cu suport, sper ca mai sint prin casa. Al nostru e pentru 220V si a fost cumparat in aceeasi perioada, probabil chiar in 1965. Nu imi amintesc sa se fi stricat vreodata.
    Fantele laterale din partea din fata sint pentru nasturi, sa se poate calca cit mai aproape de ei.

    A propos, cind si de ce s-a trecut la tensiunea de 220V? Inainte reteaua casnica era toata la 110V sau in diferite regiuni erau tensiuni diferite? Avem si un aspirator Raketa din 1962 care e facut pentru 110V si pe vremea cind era in uz (pina prin 1990) il foloseam cu un transformator. Marfa sovietica, functioneaza perfect si azi, inca nu a fost nevoie sa ii punem carbunii de rezerva cu care fusese dotat.

    • C.D. Mocanu

      Au existat în România mai multe sisteme trifazice de transport şi distribuţie a energiei electrice diferenţiate prin valorile nominale ale tensiunilor şi ale frecvenţelor. Alegerea tensiunii este o chestiune foarte interesantă, complexă şi complicată de optim tehnico-economic. La noi, trecerea la tensiunea de 380/220V, 50 Hz a început în 1950 odată cu primul plan de electrificare şi s-a finalizat în 1968. A antrenat costuri foarte mari şi o admirabilă mobilizare umană.
      Noi utilizăm şi acum un aspirator Buran cumpărat în 1985. Funcţionează perfect. Nu a avut nevoie de nicio intervenţie. La frigiderul Zil alimentat cu transformator 220/110V am renunţat prin ʼ92-ʼ93.

Leave a Reply to C.D. Mocanu Cancel reply

You can use these HTML tags

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>