de la o vreme m-am îmbogăţit.
Am cunoscut oameni.
E greu să-ntîlneşti oameni de care să-ţi placă. În primul rînd – n-ai timp; apoi – pare ciudat, nepotrivit, să te-apuci să-i cauţi, să vezi ce-i cu ei, dacă sînt cu adevărat aşa cum lasă să se-nţeleagă ceea ce fac şi ceea ce vor.
Mă refer, vă daţi seama, la oamenii peste care dăm online.
… oameni care scriu, care se luptă pentru ceva, care iau atitudine. Oameni care fac şi schimbă lucrurile fără strălucire, fără glorie şi fără tămbălău.
E aşa uşor să te duci într-o piaţă şi să strigi ceva! Dar să iei cartierul tău, pas cu pas, şi să lipeşti anunţuri încercînd să convingi oamenii să facă ceva e cel mai greu! E muncă!
Uneori te-ntrebi dacă merită: să scrii, să te agiţi, să te chinui, să ştii că poate nu te ia nimeni în seamă. Şi-atunci întîlneşti un om dintr-ăsta şi-ţi dai seama că da.
Şi să ştiţi – oamenii ăştia există; i-am întîlnit eu. Am dat mîna cu ei, am schimbat două-trei vorbe şi ne-am dus – fiecare la ale lui; sau am vorbit doar telefonic; sau am schimbat cîteva mesaje.. dar faptul că ştim că sîntem, că ştim că facem aceleaşi lucruri urmărind acelaşi scop e grozav de plăcut.
Mulţumesc.
Frumos!
Şi în afară de cei care “scriu, se agită, se chinuie”, mai sunt şi cei care au început să aprecieze că cineva schimbă ceva. Mă refer la publicul larg care în ultimii ani a trecut de la
“Bucureştiul e un oraş de cacao, abia aştept să plec de-aici”
la
“Hei, se întâmplă lucruri interesante în jurul meu”
Pentru asta le mulţumim oamenilor de care spui tu. Pentru că e uşor să strângi gunoaie o zi întreagă, e mai greu să îi convingi pe ceilalţi să nu le mai arunce tot acolo. Metaforic vorbind.
pif, perceptia initiala despre Bucuresti inca persista, asadar nu m-as hazarda sa generalizez.