despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Civilizaţie publică LXXX – Chioşcul de… electricitate – sau când energia electrică se vindea la chioşc!

scris de C. D. Mocanu

Trăim în veacul electricităţii!” Această afirmaţie, deopotrivă profeţie, deschidea primul număr al revistei „Energia” (anul I, nr. 1, ianuarie 1921).

Au trecut de atunci o sută de ani, acel veac s-a sfârşit, s-a scurs a cincea parte din cel următor şi electricitatea s-a dovedit a fi de neînlocuit pentru buna funcţionare a complicatei maşinării care este civilizaţia modernă. Energia electrică este o componentă esenţială a vieţii noastre. Electricitatea a fost, este şi va fi pentru multă vreme în toate! Confortul pe care ni-l oferă ne-a făcut dependenţi de prezenţa ei neîntreruptă. Dacă din motive tehnice justificate suntem văduviţi, chiar şi pentru o perioadă scurtă, de binefacerile acesteia, intrăm în panică. „Nemernicii” care ne strică astfel tihna devin negreşit obiectul supărării noastre exprimate adesea prin „vorbe bune” zise cu năduf.

Prin cârmuitorii săi, Bucureştiul sfârşitului de veac nouăsprezece a sesizat potenţialul uriaş al „descoperirii care a uimit decenii de-a rândul omenirea depăşind cu mult limita celor mai optimiste prezumţii” şi a promovat-o fără reţinere. Ca urmare capitala României a înregistrat câteva premiere în domeniul producerii şi utilizării energiei electrice:

  • Prima rețea electrică de iluminat din țară (1882),
  • Prima linie electrică (2 kV) din țară (1882),
  • Al treilea teatru din Europa iluminat electric – Teatrul Național (1885),
  • Primul spital din Europa iluminat electric – Spitalul Militar (1885),
  • Prima centrală hidroelectrică din țară – CHE Grozăvești, pe Dâmbovița (1889),
  • Primele tramvaie electrice din țară (1894).

Cu toate acestea, orașul nu beneficia de o rețea de distribuție a energiei electrice. Abia în 1906 proiectul întocmit de inginerii Alex. Davidescu, Lindley, De Many și Ioan Ștefănescu–Radu a pus bazele unei rețele trifazice moderne, cu tensiunea de 5.000V şi cu o arhitectură adaptabilă care a permis ca reţeaua existentă să-şi dezvolte capacitatea şi să se extindă prin adăugarea unor noi elemente.

Componenta esenţială a sistemului de distribuţie este postul de transformare. În monografia „Cum este organizată şi cum funcţionează Societatea Generală de Gaz şi de Electricitate din Bucureşti”, apărută în 1938, locul şi importanţa postului de transformare sunt prezentate astfel:

„Din staţiunile de conexiuni, numite picioare de feederi, sau puncte de alimentare, energia electrică este răspândită mai departe prin cabluri de 5 kV., numite «distribuitori», pe toată suprafaţa oraşului.

Pe aceste cabluri sunt instalate în diferite puncte posturi de transformare, în care se scoboară tensiunea de la 3×5.000 V. la tensiunea reţelii de utilizare directă 3×208/120 V. sau 3×380/220 V.

Posturile de transformare fac deci parte atât din reţeaua de 5.000 V. cât şi din reţeaua de joasă tensiune şi fără ajutorul lor nʼam putea distribui abonaţilor energia produsă de uzinele noastre. Prin urmare rolul posturilor de transformare este să deservească reţeaua de joasă tensiune la care sunt legate majoritatea instalaţiunilor de utilizare ale abonaţilor.

Toate aparatele necesare unui post de transformare se instalează întrʼo încăpere care poate fi aeriană sau subterană. În primul caz avem cabine zidite şi chioşcuri metalice; iar în cel de al doilea caz încăperi zidite subterane.

Construcţia posturilor de transformare a evoluat în decursul vremii din cauza sarcinilor mereu crescânde cerute de abonaţi. Primele posturi de transformare ce sʼau instalat în reţeaua electrică a oraşului Bucureşti au fost în chioşcuri metalice”, ca cel din fotografie.

În anul 1908 reţeaua de distribuţie a oraşului avea în structură 79 de posturi. Dintre acestea 63 erau supraterane, cu echipamentele electrice montate în cabină metalică tip chioşc.

Să privim mai de aproape un astfel de post „îngrijit ornamentat cu profilatură din tablă”:

Monografia deja invocată precizează şi cum era construit:

În chioşcurile metalice „se aflau tabloul de mare tensiune-5kV.(1), ce putea cuprinde până la şase cabluri de mare tensiune, un transformator de 3×5.000V/3×208/120V cu o putere nominală de cel mult 160 kVA(3) şi un tablou de mică tensiune (2) pentru nouă plecări de cabluri de joasă tensiune. Notăm  că tabloul de mare tensiune în aceste posturi de transformare, din cauza lipsei de spaţiu, era din plăci de marmoră, iar cablurile de 5.000 V. erau legate la barele de 5.000 V. prin siguranţe în uleiu. Transformatorul era aşezat deasupra tabloului de mare tensiune pe un schelet metalic.”

Puterea maximă, relativ scăzută, a transformatorului pe care îl puteau găzdui şi dificultăţile legate de asigurarea microclimatului interior care să împiedice formarea condensului pe suprafeţele elementelor electroizolante, le-au limitat utilizarea. La începutul anului 1938 în gestiunea Societăţii Generale de Gaz şi de Electricitate se aflau 482 de posturi de transformare. Circa 8% erau de tip chioşc metalic. Puţine, dar rezistente şi bine făcute. Au continuat să înnobileze peisajul bucureştean până la începutul anilor ʼ70.

Am luat urma câtorva dintre ele, atât cât sursele documentare pe care le-am avut la dispoziţie mi-au îngăduit:

Ideea, care nu-şi avea sorgintea pe malurile Dâmboviţei, a fost preluată şi de alte companii de electricitate din marile oraşe româneşti. Au transpus-o practic cum au putut şi cum s-au priceput. Societăţii Comunale de Electricitate Iaşi (S.C.E.I.) nu i-a ieşit!

Procesul susţinut de electrificare început în 1950, trecerea la tensiuni superioare (10-15 kV.), creşterea accelerată a puterilor instalate şi nu în ultimul rând, performanţele modeste ale echipamentelor electrice au pecetluit soarta posturilor de transformare care erau mândria Bucureştiului şi a fostei Societăţi de Gaz şi de Electricitate. Timpul n-a mai avut răbdare cu ele.

Pentru a face faţă unei perioade de tranziţie o parte au fost echipate cu aparatură modernă şi au rămas temporar în funcţiune. Cele din centru, pentru că erau simboluri ale unui trecut ce trebuia uitat, au dispărut numaidecât iar cele din zonele mărginaşe au fost înlocuite cu nişte coteţe metalice de inspiraţie răsăriteană. În cele din urmă toate au ajuns la fiare vechi.

De ceva vreme un gând nu-mi dă pace. Instalațiile prin care primim fluidul electric dătător de viaţă ne-au invadat străzile, cartierele, orașele, casele. Le urâţesc şi ne agresează. Suntem condamnați să conviețuim cu ele. Puţină imaginaţie şi un efort financiar nesemnificativ pot face coabitarea suportabilă.

În condiţiile tehnice şi tehnologice de azi realizarea unui post de transformare asemănător cu cel despre care tocmai vorbirăm este floare la ureche. Şi-ar găsi locul în diverse spaţii publice, acolo unde cei pricepuţi apreciază că este potrivit, aducând în cenuşiul prezentului ceva din Bucureştiul altor vremuri.

Mai sunt câţiva specialişti români care  l-ar putea proiecta şi construi. Doar că sistemul de distribuţie a energiei electrice, strâns legat de oraş, nu ne mai aparţine, nu se mai află sub voinţa noastră. Proprietarului îi sunt străine interesele Bucureştiului.

Nouă ne-a rămas gândul bun. Şi nostalgia!

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

7 comments to Civilizaţie publică LXXX – Chioşcul de… electricitate – sau când energia electrică se vindea la chioşc!

  • TVlad

    Interesant articolul, e prima data cind vad acest tip de post de transformare. Afisajul ilegal vad ca e boala foarte veche in Bucuresti, aceleasi calupuri de hirtii suprapuse lipite strat cu strat pina ajung sa se desprinda sub propria greutate si atunci si acum.

    Erau totusi alte vremuri cind frumusetea nu fusese aruncata la gunoi si strivita sub teorii cretine e tip “functiunea creeaza forma si frumusetea vine de la sine”. Avem zilnic ocazia sa constatam cita frumusete ne-a lovit, radiaza din fiecare bloc nou, pasaj rutier sau feroviar, stilp, etc..

    Sa vedeti in unele regiuni ale tarii (Brasov, Covasna) unde geniile de la filialele locale de distributie au hotarit sa scoata contoarele in strada (BMPT cred ca se numeste ansamblul) pe niste cutii oribile de cornier. Toate strazile arata groaznic si am senzatia ca nici nu ai voie sa ascunzi porcaria intre scinduri sau altceva. O singura exceptie am vazut, la una din casele printului Charles, cu el nu si-au permis magaria.

  • Eram ignorant … Totusi, prima retea din Bucuresti din 1882 nu era ca sa deserveasca simultan Palatul Regal si Teatrul National? Aveam pe undeva printre documentele pozate la arhive aceasta legatura cu primele incercari in zona asta. Iar la transformatoarele astea cablurile de inalta tensiune veneau ingropat ca si cele pentru iluminatul public sau pentru telegrafie? Am prins in teza mea de doctorat niste conflicte intre societatile din Bucuresti pe tema asta – telegraf, iluminat, tramvai:

    ““[…] Articolul 10 din Concesiune invocat de Dv ca bază pentru desfiinţarea tuturor candelabrelor dupĕ Bulevardele Elisabeta, Ferdinand, etc este greşit interpretat de Dv.
    În adevăr acest articol prevede stremutarea sau desfiinţarea conductelor din tr’o stradă or de câte ori interesul public o cere, iar nicĭ de cum desfiinţarea lanternelor.
    În casul de faţă vedit fiind că interesul pubic nu cere desfiinţarea acelor conducte ve mărginiţia a ne cere ridicarea candelabrelor spre a le ţine în magasia nóstră la disposiţia Comunei, cea ce nu respunde nicĭ de cum la textul art. 10 pe care ve sprijiniţi.
    Această cerere o faceţi pe motiv că Societatea noului tramways voesce se aşeze stâlpĭ sei pe locul candelabrelor nóstre.
    Dreptul nostru fiind stabilit d’inainte şi concesiunea nóstră fiind anterióră aceleia dată societăţi în chestiune, nu înţelegem ca dupĕ 25 de anĭ drepturile nóstre se fie nesocotite în favorul uneĭ alte societăţi înfiinţate de curând, şi care poate fórte bine se’şi aşeze candelabrele selle în spaţiurile ce există între lanternele noastre. […]”

    Un alt conflict de acest tip era stârnit de amplasarea sistemelor electrice ale tramvaiului ce ar fi avut implicaţii tehnologice negative asupra serviciilor de telegrafie şi telefonie. Astfel, în august 1893, direcţia telegrafului şi poştelor din cadrul Ministerului de Interne reclama primăriei că folosirea pământului drept conductor electric pentru alimentarea tramvaielor va fi avut efecte de perturbare a activităţilor de comunicaţii . Direcţia tehnică răspundea, confirmând procedurile interne de avizare a dărilor în concesiune şi arătând totodată că în Franţa, Italia, Germania, Elveţia nu existau astfel de probleme deşi reţelele de tramvai şi comunicaţii erau mult mai extinse:

    “[…] Este sigur Domnule Director General că dacă am fi putut admite posibilitatea ver unei perturbaţiuni ne am fi adresat D-vóstră pentru a ne pune de acord asupra lucrărilor de făcut. […]”

    • C.D. Mocanu

      În electroenergetică noţiunea de reţea electrică are acelaşi înţeles ca în electrotehnică: un sistem format din laturi (linii electrice aeriene sau subterane) legate între ele prin noduri (centrale electrice, staţii electrice, puncte de alimentare, posturi de transformare). La 1882 Palatul Regal nu era alimentat de o reţea ci doar de o latură (o linie electrică) conectată la un singur nod (centrala electrică). Iată câteva detalii care vor lămuri chestiunea:
      La data de 15 septembrie 1882 a fost pusă în funcţiune pe locul actualei Biblioteci Universitare o centrală electrică dotată cu cazane de abur şi dinamuri Brush care alimenta printr-o linie electrică subterană (cablu subteran) de 2 kV curent continuu iluminatul Palatului Regal. În 1883 linia a fost prelungită aerian pe străzile Ştirbei Vodă, Plevnei şi Panduri (4 km.) pentru a alimenta iluminatul Palatului Cotroceni. La aceeaşi linie a fost racordat în 1889 şi iluminatul Grădinii Cişmigiu.
      Centrala electrică menţionată a alimentat începând cu data de 14 februarie 1889 iluminatul exterior al Teatrului Naţional. Iluminatul interior era asigurat de la premiera piesei D-ale carnavalului – 18 aprilie 1885 – de o centrală montată de firma Edison pe strada Ştirbei Vodă.
      Altfel spus, pe la 1880 Bucureştiul nu beneficia de o reţea electrică. Existau doar două-trei laturi conectate la un singur nod care funcţionau izolat. Integrarea lor într-o reţea se va produce după 1900.
      Distribuţia şi utilizarea energiei electrice în Bucureşti este şi azi frământată de conflicte surde între ENEL, STB, Compania Municipală Iluminat Public, companii de televiziune prin cablu, internet ….. E ca un blestem!
      Pe la 1890 utilizarea pamântului ca al doilea conductor (cale de întoarcere) pentru alimentarea în curent continuu a tramvaiului electric chiar afecta cablurile telefonice sau telegrafice şi nu numai. Aceleaşi efecte se produc şi azi, doar că există mijloace tehnice foarte eficiente pentru a le face inofensive.

  • hm

    Pun aici un comentariu care a venit pe Facebook.

    Chiar ar fi interesantă o factură la curent din acea vreme . Câți kwh consuma o casă în 1930 ( să zicem ) ? Cum era contorizat consumul ? Cred că iluminatul electric era consumatorul de bază , aparatele de radio fiind destul de puține la început . Fără frigider , televizor , aspirator , mașină de spălat , Playstation 5 , mixer ș.a. (Marian Anton)

    • C.D. Mocanu

      Societatea Generală de Gaz şi de Electricitate Bucureşti avea un sistem foarte modern şi performant care-i permitea să aibă statistici şi evidenţe foarte precise. Subiectul este interesant, merită mai multă atenţie.
      Până atunci iată câteva date pentru anul 1936:
      • O familie formată din patru persoane care utiliza o locuinţă compusă din trei camere, hol şi bucătărie, fără dotare electrocasnică, consuma doar pentru iluminat, în medie, 19,83 kWh/lună.
      • Dacă aceeaşi familie utiliza o dotare electrocasnică medie („fier de călcat, plită electrică, vas de fiert, radiator, aspirator”), atunci se adăuga un consum mediu de 33,00 kWh/lună.
      SGGEB practica un sistem de tarifare foarte flexibil care stimula toate categoriile de consum. Prin organizaţia Totelectric promova şi comercializa în condiţii foarte avantajoase aparatură electrocasnică.

      • hm

        Mulțumim!
        Într-adevăr, nu s-a vorbit despre facturarea din acele vremuri, dar era riguroasă. De asemenea și cea operată de UCB pentru apa și canal.

        • C.D. Mocanu

          Cele două companii aveau o politică tarifară comună menită să slujească interesele bucureştenilor pentru că:
          • Amândouă aparţineau Comunei;
          • Amândouă se aflau sub o singură conducere, una înţeleaptă şi vizionară, a inginerului Nicolae G. Caranfil.
          Alte vremuri, alţi oameni, alte moravuri!

Leave a Reply to hm Cancel reply

You can use these HTML tags

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>