M-a ferit Ăl-de-sus să mă duc cu nervi la cumpărături; orice altceva mi-ar întuneca ziua, nu-i vina nimănui – așa că stau cuminte-n banca mea; aștept la rînd; dau „bună-ziua”; nu-i calc în picioare pe ăilalți, oricît de dobitoace se dovedesc a fi.
Dar, repet, m-am săturat să înțeleg.
Să-nțeleg, da – și că nu-s oameni deajuns, și că oamenii care-s nu stau degeaba; că oamenii ăștia care-s toată ziua de colo-colo-n magazin, ba-n depozit, ba la raft, ba la casă nu mai au chef și răbdare-n fața clientului.
Cum vine asta, să ajungi s-alegi coada mai mare, fiindcă știi că vînzătorul de la casa cealaltă e nesimțit? Cît poți să-i faci scandal și să-l reclami? Cît să ceri să se deschidă înc-o casă, atunci cînd oamenii șed ca vitele la coadă? Cît să mai aștepți ca magazinele „Kaufland” să facă ceva pentru ca la casele-n regim „self-service” să nu mai fie nevoie de asistența unui angajat pentru scanarea mai multor exemplare dintr-un articol?
De ce trebuie s-ajungă cumpărătorul să cunoască toate nepricopselile magazinului, doar pentru ca să poată pleca acasă cu nervii neterfeliți – e un mare mister.
comentarii