Dacă v-așteptați să-nfățișăm așteptarea sărbătorii de-a lungul timpurilor de demult, ghinion: nu-i despre asta.
E despre timpurile… de dincoace, mult mai dincoace.
Acum un deceniu-n urmă, de pildă, cînd ne obișnuisem cu un București nemaipomenit de vesel – ați uitat? Urări agățate de stîlpi, ouă colorate puse prin piețe și parcuri, ici-colea tîrguri, felurite puneri în scenă – cam bîlci, cam kitsch… dar cu siguranță atractiv!
Treptat, odată cu schimbarea primarului general, Capitala s-a mohorît în preajma Paștelui: de parcă era de rușine că trebuie să te bucuri de lucruri mărunte. Însă, ce-i drept, se compensa cu organizarea unor evenimente: concerte și prilejuri de ieșit în stradă, apreciate de toți cetățenii.
Firește, în condițiile de azi, organizarea de activități ce presupun buluceala iese din discuție; însă Capitala noastră, în mod rușinos, nu întîmpină Paștele cu nimic: parcă nici nu vine, sărbătoarea!
Duse-s și uriașele pregătiri – veritabile „vanghelioane” – pentru slujba de Înviere: sute de scaune-n stradă, bulevarde-nchise, boxe, lumini… lasere mai lipseau! De la an la an numărul participanților creștea – creștea ca-n poveste; nu că la ora doișpe și-un minut nu fugea toată lumea acasă, să-și puie burta la cale…
Cum vine azi Paștele-n București? Pîș-pîș, ca și cum nu mai știm să-i înțelegem rostul și să-l primim… deși avem atîta nevoie de el!
Dar el vine – știți că vine!
comentarii