despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

„politica magazinului” 2

E ridicol cum, aflîndu-ne în era „smart”, digitală, în care – cică – putem automatiza și îmbunătăți orice proces, ne lovim de opacitatea fizică a proceselor; totul traducîndu-se, în cele din urmă, în timp pierdut și stres pentru client.

De ce, cînd cineva cumpără țigări din magazinele „Mega Image”, vînzătorul de la casă trebuie să comunice paznicului – prin cască ori peste capul clientului – ce și cîte pachete a cumpărat? La ce folos, mai apoi, ca paznicul să noteze într-o terfeloagă țigările?

De ce, atunci cînd vînzătorul greșește scanarea unui produs, trebuie să aștepte toată lumea ca să vină (de cele mai multe ori din fundul magazinului) un șefuleț ori același paznic care să poată aproba îndreptarea greșelii în casa de marcat?

Treaba de mai sus se aplică și la „Lidl”, unde te mai întîlnești și cu altă minunăție: dacă se-ntîmplă să plătești c-o bancnotă mare, de 2 sau 5 milioane, casierul trebuie s-o fluture-n văzul tuturor, ca s-o vadă colegul de la casa principală… și restul oamenilor din magazin.

Cu siguranță că putem înțelege că magazinelor le este mai convenabil să recurgă la toate nivelurile astea suplimentare de control, dar pentru client însemnează că i se fură din timp și că e disconsiderat.

Cum ar veni, echivalentul privat al celebrului „dosar cu șină” pe care l-ar cere Statul.

Doar că cu Statul n-avem de-a face de două ori pe zi, nu-i așa?

Leave a Reply

You can use these HTML tags

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>