despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Urme ale trecutului (XXVI) – Hoţoaica

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Această „urmă” există, dar nu face parte din colecția mea de vechituri. Am fabricat-o pentru povestea ce va să vină şi apoi am dăruit-o unui băieţel din vecini.

A îngăduit Dumnezeu să-mi petrec cea mai frumoasă parte a vieţii, copilăria, adolescenţa şi primii ani ai tinereţii, în mahalaua Vitanului cea potopită de grădini, pomi fructiferi, flori şi heleşteie, dincolo de Bujavercă, spre Moară, între Cimpoacă şi Bobocică.

Din Mai (Florar) cînd se coceau primele cireşe, până toamna târziu, în Brumărel, când peste mahala plutea parfum de „O mie una” şi de gutuie, hoarde de copii mari şi mici cercetau roada pomilor de peste tot, mai puţin pe cea a pomilor din propriile curţi.

Cele mai gustoase şi mai frumoase fructe cresc în grădinile altora şi din această pricină nu ne codeam încercând să aflăm dacă este aşa cum umbla vorba. Nu rupeam crengi, nu jefuiam pomii, nu luam niciodată mai mult decât era necesar pentru a ne potoli pofta.

Îndeletnicirea asta nu era chiar lipsită de incidente, ce-i drept, minore. Ne alegeam uneori cu câte o înjurătură sau cu o plângere la părinţi, caz în care părţile se împăcau repede. Consfinţeau asta cu un pahar de vin vorbit şi băut în tihnă.

O singură ispravă s-a soldat cu un accident şi cu vătămarea unuia dintre cei care jinduiau după fructe din… grădina ursului.

La vremea aceea, Biserica Târcă avea în curte, pe coasta dinspre strada Ştirului, o livadă. Se ocupa de ea preotul Vasile Stanciu care locuia în vecinătate. Florar se apropia de sfârşit şi în livada bisericii doi cireşi „de Mai” erau pregătiţi de ospăţ. Aşteptau musafiri pofticioşi care nu se lăsau invitaţi.

Câţiva puşti de prin preajmă, între care se afla şi Teli Clopotaru, fiul cel mic al preotului, au urmărit când acesta pleca de acasă şi s-au pus gospodăreşte pe treabă. Plăcuta îndeletnicire le-a adormit vigilenţa şi s-au pomenit cu popa Vasile care suduind ca prin mahala venea fuga spre livadă.

◦◦○◦◦

Da! Preotul Stanciu, mai slab cu firea, înjura destul de colorat apelând deseori la cele sfinte. Pentru asta, dar şi pentru alte năzdrăvănii, enoriaşii îi spuneau popa Vasile. Ceilalţi doi slujitori ai Bisericii Târcă erau pentru toată parohia părinţi: părintele Micşunescu şi părintele Bărbuleanu.

◦◦○◦◦

Luaţi prin surprindere au sărit din pomi. Au tulit-o ca iepurii prin curtea bisericii, pe sub clopotniţă, spre şoseaua Vitan. În cădere printre crengi, unul dintre ei şi-a sfâşiat pavilionul urechii care s-a desprins de cap pe o porţiune bunicică.

L-au reparat medicii de la Spitalul de copii Călăraşi, dar urechea aia a rămas pentru totdeauna în afara aliniamentului stabilit de Marele Arhitect.

În zarva produsă, popa Vasile nu a mai avut răgaz pentru cireşele timpurii. Foarte repede, ce nu au făcut copiii Vitanului au făcut graurii. Le-au halit pe toate.

Când ne era lene sau când condiţiile locale nu erau prielnice urcatului în pom, foloseam hoţoaica, o unealtă simplă, ingenioasă, eficientă, uşor de confecţionat din materiale aflate la îndemână şi care ne ferea de neplăceri sau de accidente. Cu ea nu prea aveam spor, dar dispuneam de timp suficient. Culegeam în tihnă, fără osteneală, fructe după pofta inimii.

Pentru cele mici, cireşe, vişine, corcoduşe, unele soiuri de prune, hoţoaica era meşterită din trestie. Gospodarii Vitanului îşi făceau case noi şi se construia mult. Trestia se utiliza la tavane ca suport pentru tencuială. Nu merita să batem heleşteiele după câteva trestii. Dacă nu le aveam în curte, le găseam prin vecini.

Fructele mai mărişoare, caise, piersici, prune, nuci, se şterpeleau cu o hoţoaică pe măsură, asemănătoare cu cea din trestie, făcută din tulpină de cucută. Ne cam feream de planta asta despre care ştiam că este otrăvitoare.

La vremea vişinelor, câţiva copii din satul în care după douăzeci şi cinci de ani de continuă vieţuire sunt tot „provenit” dădeau târcoale unui pom plin de boabe roşii, ademenitoare, aflat lângă gardul unei gospodării. Dacă ar fi putut s-ar fi urcat pe gard numai să guste din ele, dar erau prea mici. Le-am cules o mână de vişine şi i-am întrebat de ce nu-şi fac o hoţoaică. Ochii lor miraţi m-au lămurit. Nu ştiau ce este aia.

Din această pricină las acum mărturie acest

Ghid pentru confecţionarea unei hoţoaice

1. Se alege o trestie dreaptă, bine uscată şi cu diametrul trosonului (porţiunea dintre două noduri) de la vârf în jur de 10 mm. sau mai mare. Lungimea nu este critică, dar trebuie să fie suficientă pentru a ajunge la ţintă.

Trestia utilizată de mine a fost recoltată în primăvară de la balta Valea Vlăsiei – Căldăruşani.

2. Se matisează cu bandă izolatoare cele două noduri care delimitează tronsonul din vîrful trestiei.

3. Se apucă porţiunea dintre cele două matisaje între degetele ambelor mâini aşa ca în fotografie şi se apasă.

Prin strivire, trestia se desface în fâşii longitudinale.

4. Se îndepărtează una dintre fâşiile rezultate.

5. Se lărgeşte fanta rezultată aşa ca în fotografie.

6. Se blochează cu o bucăţică din fâşia decupată şi hoţoaica este gata pentru a fi utilizată.

7. Se apucă prada.

8. Se răsuceşte puţin şi se trage. Asta-i tot!

9. Bucuraţi-vă de reuşită şi să vă fie de bine!

10. Puteţi pune hoţoaica la păstrare.

Copiii mahalalelor bucureştene s-au bucurat, ca şi mine, de serviciile hoţoaicei. Modernizarea fără noimă a vieţii şi a localităţilor noastre a aruncat-o într-o nemeritată uitare. Păcat!

3 comments to Urme ale trecutului (XXVI) – Hoţoaica

Leave a Reply

You can use these HTML tags

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>