despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Vitan – felurimi (XI) – La Capangiu şi prin împrejurimi (I)

scris de C. D. Mocanu

La Capangiu

Aşa îi spuneau oamenii mahalalei intersecţiei strada Grădinarilor, cu strada Nucului (fostă Buzdugan, fostă Râsului) şi cu intrarea Brichetei. Luase numele lui Capangiu, un personaj căruia i se dusese buhul pentru chefurile cu lăutari, deseori condimentate cu cafteală, de la care nu se dădea îndărăt. Acesta îşi avea casa chiar acolo. Cum putea fi altfel localizată acea răspântie?

Era nedespărţit de bunul lui prieten Anghel Anghimoft, bunicul meu. Se cunoşteau din copilărie, din vremea când, ca ucenici, deprindeau meseria de măcelar. Cei câţiva ani grei petrecuţi în micul abator care la început de secol douăzeci funcţiona la subsolul Halei Ghica (Hala Mare, Hala Centrală, Hala Unirii), i-au legat pentru totdeauna.

Ajunşi lucrători măcelari, făceau echipă în Abatorul Comunal, la şpriţuri şi la mardeală. N-o căutau cu lumânarea, dar la nevoie se descurcau. Erau redutabili. Nărăviţii scandalurilor le luaseră frica şi evitau să-i stârnească.

Când s-au aşezat la casele lor, Anghimoft şi-a cununat prietenul devenindu-i naş.

Gheorghe, feciorul lui Capangiu ăl bătrân, a fost prieten cu tata. Îi unea, mai mult ca orice, pasiunea pentru vânătoare. Făceau parte din numeroasa grupă de vânători a Vitanului şi îi ştia toată suflarea pentru iscusinţa cu care scotoceau grădinile din preajmă şi din lunca Dâmboviţei până hăt departe dincolo de Glina, spre Budeşti, dar şi pentru destoinicia cu care păzeau fondul de vânătoare – pescuit încredinţat spre bună gospodărire. Isprăvile lor se răspândeau cu iuţeală prin Radio Şanţ difuzate de necăjiţii mahalalei care se bucurau de prada confiscată de la braconieri.

Cu Ştefan, fiul cel mic al lui Gheorghe, am fost coleg de clasă. Mă-sa mare, Capangioaica, îi căuta în coarne şi îl alinta Făneaţă. Era cu un an mai mare decât mine, dar a zăbovit într-a şasea şi aşa l-am prins din urmă. Moştenea de la bunicul lui bucuria de a trăi. Altfel, băiat bun.

Prin răspântia despre care povestim se perinda zilnic lume multă atrasă şi de Băcănia bine aprovizionată care funcţiona într-o fostă cârciumă, ispită permanentă aflată în vârful pintenului de la confluenţa străzilor Nucului şi Grădinarilor, vizavi de Capangiu.

Brichetei era o fundătură croită din Grădinarilor după Primul Război Mondial şi ca multe alte fundături, nu purta niciun nume. Din 1930 apare pe hărţile oficiale şi în nomenclatorul străzilor bucureştene cu denumirea Fundătura I şi Fundătura Grădinarilor I. Prin 1947–1948 a căpătat un nume „inspirat”, mai potrivit cartierului din preajma Regiei de Tutun. Îl poartă şi azi căci, altfel desenată, intrarea Brichetei a supravieţuit sistematizării prin care a trecut mahalaua Vitan.

Prin 1964–1965, echipa de realizatori a filmului „Dincolo de barieră”, regizat de Francisc Munteanu, cu Ion Dichiseanu în rolul principal, căutând mahalale, străzi desfundate, locuri potrivite pentru filmări, s-a rătăcit pe „La Capangiu” şi meseriaşii imaginii au fotografiat intrarea Brichetei. Rezultatul strădaniei lor s-a păstrat în tezaurul pe care împătimiţii de la Studiourile Buftea îl gospodăresc şi cu generozitate, l-au deschis către lume.

Ulicioara asta strâmtă nu avea apă curentă şi nici canalizare. Era pavată cu piatră de râu. Profilul caldarâmului asigura scurgerea apei pluviale către rigola din strada Grădinarilor. Acolo –  în spatele doamnei cu aparatul foto şi un pic mai la dreapta – se afla cişmeaua publică şi gura de canal. La o casă distanţă, spre Vitan, locuia Capangiu.

Fundătura Brichetei arăta mai bine decât multe dintre fundăturile mahalalelor bucureştene. Cei care îi dădeau viaţă nu aveau o stare materială grozavă, dar îşi gospodăreau cu pricepere casele modeste. Chiar şi cele mai bătrâne, nu erau nişte cocioabe. Asigurau un adăpost, cât de cât, civilizat. Şi în ele trăiau oameni; cu toale cele ale oamenilor.

Mulţi creşteau porumbei, îndeletnicire răspândită în mahalaua Vitanului şi nu numai. Puneau suflet,  pasiune, timp, bani … Aşa se face că mai peste tot se ridicau deasupra caselor nişte grătare din lemn pe care poposeau „voiajorii” scoşi la zbor.

În anii ʼ60 industria bucureşteană lua avânt şi nevoia de locuinţe pentru cei care o însufleţeau, foarte mulţi veniţi din mediul rural, era apăsătoare. Aşa se face că terasa cuprinsă între străzile Banul Udrea, Grădinarilor, Brichetei şi Cimbrului, aflată pe malul stâng al albiei vechi a Dâmboviţei, care se strecura pe sub coasta Grădinarilor, a devenit şantier.

Era primăvara anului 1969 şi se construia un ansamblu de blocuri muncitoreşti, confort redus, unsprezece la număr. Au fost sacrificate atunci pe altarul modernizării câteva grădini  şi o mână de căsuţe vechi, sărăcăcioase, neştiute, pentru că stăteau ascunse la dos. Deşi cei care le locuiau se mutau „la mai bine”, nu s-au despărţit cu sufletul împăcat de locul lor. Unii se aflau pe acolo de două-trei generaţii.

◦◦○◦◦

Blocurile muncitoreşti intraseră în viaţa mahalalei cu vreo zece ani înainte, atunci când Uzina Timpuri Noi, fostă Lemaitre, a construit la o aruncătură de băţ, pe Foişorului, un bloc de locuinţe pentru lucrătorii care aveau probleme locative.

Cvartalul care tocmai ieşea din pământ în apropierea străzii Banul Udrea nu avea să fie ultimul. Cam în aceeaşi perioadă şi după aceleaşi proiecte au apărul blocurile confort redus din zona Alexandru Moruzzi – Vlaicu Vodă – Simbolului şi cele din perimetrul delimitat de străzile Foişorului – Morilor – Brânduşilor – Laboratorului.

◦◦○◦◦

Primele cupe de pământ smulse din terasa Grădinarilor au scos din anonimat străzile care delimitau şantierul. Peste tot, constructorii au descoperit în săpături „fragmente ceramice, gropi cu arsură, chirpici şi oseminte”. Conducerea şantierului a sesizat Muzeul de Istorie a Municipiului Bucureşti iar acesta a început imediat o cercetare coordonată de istoricul şi arheologul Panait I. Panait în cadrul căreia s-au efectuat sondaje şi au fost supravegheate toate săpăturile.

Observaţiile făcute pe şantier şi examinarea materialului arheologic au identificat urme de locuire din secolele VI-VII, din perioada feudalismului timpuriu (sec. IX-XIV) şi din secolele XIV-XVI.

Aşezarea din sec. VI-VII este amplasată în zona de est şi în cea de sud a şantierului. Au fost cercetate treisprezece bordeie: opt în sectorul A, trei în sectorul B şi două în sectorul C. Acestea au un plan patrulater, de regulă dreptunghiular şi sunt orientate cu faţa către soare. Pereţii sunt făcuţi din paiantă. Cele mai multe bordeie sunt dotate cu un cuptor semicircular sau în formă de potcoavă.

Studiul stratigrafic a pus în evidenţă trei etape de locuire. Cea de-a doua a fost mai îndelungată şi mai intensă.

Fragmentele ceramice descoperite provin de la vase modelate cu mâna (preponderente), dar şi de la vase lucrate la roată, decorate sărăcăcios cu „benzi de linii orizontale” sau cu „linii frânte în zig-zag”. Nu a fost posibilă reconstituirea unor obiecte şi studierea acestora. Se desprinde însă concluzia că locuitorii aşezării foloseau, în cantitate mică, „o ceramică de factură superioară lucrată la roată” şi că „olarii acelor vremuri aveau o bună deprindere a meşteşugului”.

„Ceramica găsită la Vitan, sectorul Banul Udrea, nu este singulară ca aspect şi ca tipologie, încadrându-se într-un complex cultural larg, cunoscut sub numele de  cultura Ipoteşti-Cîndeşti. Analogiile se stabilesc mult mai uşor cu materialele din aşezările mai apropiate, cele din raza oraşului, de la Ciurel, Curtea Veche, Giuleşti şi Grîngaşi, Băneasa „La stejar”, Foişorul Mavrocordaţilor sau Căţelu Nou, mergînd pînă în nord-estul Munteniei”.

Materialul ceramic reflectă „momentul întâlnirii şi asimilării de către populaţia autohtonă a slavilor”. „Similitudinile cu ceramica de la Tîrgşor şi în general cu materialul încadrat în faza Ipoteşti-Cîndeşti II, ne determină să credem că avem de-a face cu o formaţie timpurie, de profunde tradiţii locale, cu influenţe resimţite în momentul pătrunderii triburilor slave. Aceleaşi elemente ne determină să datăm aşezarea de la Vitan în a doua jumătate a secolului al VI-lea.

Aşezarea medievală a cunocut o primă etapă de locuire sporadică între secolele X-XI, slab reprezentată în săpăturile efectuate.

Cea de-a doua fază, sec. XIV-XVI, este mult mai bine conturată. Au fost descoperite şi cercetate fragmente ceramice aparţinînd unor vase de uz casnic, gropi de cereale, bordeie şi o necropolă cu suprafaţa de circa 500 m²., etc. „Toate acestea confirmă existenţa vetrei unuia din satele ce se aflau pe teritoriu de astăzi al oraşului în primele secole de existenţă urbană” şi care a cunoscut perioada de maximă dezvoltare în a doua jumătate a secolului al XV-lea. Fragmentele ceramice din stratul feudal „par a indica începuturile locuirii medievale la sfîrşitul secolului al XIV-lea, sau în primele decenii ale veacului următor.

Aşezarea a rămas pe acest loc până spre mijlocul secolului al XVI-lea când, din motive nedesluşite, a fost părăsită, aşa cum s-a întâmplat şi cu alte vetre de locuire de pe teritoriul Bucureştiului.

Descoperirile arheologice din perimetrul Banul Udrea – Grădinarilor – Brichetei – Cimbrului şi studierea izvoarelor scrise (puţine la număr) „par a indica în actualul cartier Vitan, locul ocupat de satul Greci, fost al mănăstirii Tînganu, trecut apoi în posesia marelui vornic Ivaşco din Goleşti, cel care în a doua jumătate a secolului al XVI-lea l-a vândut lui Alexandru II Mircea, ctitorul mănăstirea Sfînta Troiţă”.

◦◦○◦◦

Mănăstirea Sfânta Troiţă a fost ctitorită de domnitorul Alexandru al II-lea Mircea (1568 – 1577) şi de Ecaterina – doamna ca mulţumire lui Dumnezeu pentru victoria obţinută în lupta contra lui Vintilă Vornicul şi a lui Dumbravă Vornicul.

În 1595 aceasta cade în mâna turcilor care o fortifică cu palisade, cu valuri de pământ şi cu bastioane. După victoria lui Mihai Vitezul în lupta de la Târgovişte (octombrie 1595), Sinan Paşa este silit să se retragă şi o dărâmă până la temelie.

Jafurile şi incendiile care în epocă se ţineau lanţ, schimbările dese ale domnitorilor, frământările şi instabilitatea au silit călugării să abandoneze lăcaşul şi să se refugieze la Mănăstirea Mihai Vodă.

În 1614, domnitorul Radu Mihnea (1601–1602, 1611–1614, 1620–1623) începe reconstrucţia mănăstirii păstrând planurile originale. De atunci, aceasta va fi cunoscută  prin numele ctitorului – Mănăstirea Radu Vodă.

◦◦○◦◦

Şi astfel intrarea Brichetei, o ulicioară, o fundătură oarecare de la margine de Bucureşti, a devenit un reper fizic al istoriei de demult a Vitanului.

În curtea Bisericii Foişor (strada Foişorului nr. 119, colţ cu Regenerărei), ascunse de ochii lumii, se află ruinele Caselor Domneşti ale lui Nicolae Mavrocordat, obiectiv istoric cunoscut în literatura de specialitate ca „Foişorul Mavrocordaţilor”.

◦◦○◦◦

Pe la 1722–1724 , Nicolae-Vodă Mavrocordat (1670–1730), primul domn fanariot al Țării Românești, a construit pe dealul viilor şi al livezilor, locul cu cea mai frumoasă perspectivă spre lunca Dâmboviței, către Văcărești, „niște case domnești, cu curte împrejur, afară den oraș ca să fie pentru plimbarea domniei mele și găsind domnia mea locu mai cu frumoasă priveală den josul orașului domniei mele, pre moșia sfintei mănăstiri [Radu Vodă]….., am făcut domnia mea acele case domnești cu curte împrejur și cu grădină, precum se văd”. Pentru terenul ocupat, Domnitorul plătea șaizeci de taleri anual.

Casa „de privélă și recorélă” a lui Nicolae-Vodă, ctitorul așezămintelor mănăstirești de pe dealul Văcăreștilor, avea „lângă haremul (*) doamnei sale” un foișor. Acesta „a dat numele mahalaleĭ care de atuncĭ s’a numit Foișoruluĭ și a dat nascere legendeĭ care spune că de la casa de privélă Nicolae-Vodă făcuse pe stâlpĭ un fel de gang acoperit care mergea pêně la M-tirea Văcărescilor, cea de dênsul zidită”.

„Într’a patra domniă a lui Constantin-Vodă Mavrocordat (1711–1769, fiul lui Nicolae-Vodă cu Pulcheria Tzuki), adică la 1745-1746, Dómna Smaranda, soțiă într’al treilea rând a lui Nicolae-Vodă Mavrocordat (după Cassandra Cantacuzino și Pulcheria Tzuky)a „zidit din temelie și a înfrumusețat” un paraclis al Caselor Domnești de la Foișor. Biserica cu hramul „Nascerea Pré Curateĭ Fecióre” (Nașterea Maicii Domnului – 8 septembrie), închinată dintru început mănăstirii Radu Vodă, ca metoh, este cunoscută de atunci ca Biserica Foișor. În timp, pentru a cinsti principala îndeletnicire a trăitorilor locului, biserica a primit și al doilea hram, cel al Sfântului Mucenic Trifon – 1 februarie, ocrotitorul grădinilor, viilor și livezilor.

În anul 1746, Constantin Mavrocordat  renunță la Casele Domnești „făcute de răposatul  întru fericire părintele domniei mele” și le trece în proprietatea mănăstirii. Prin actul din 17 octombrie acesta întărește lăcașului mănăstiresc „ca să aibă supt stăpânire casele de piatră și biserica și cu satul care sînt pe moșia acestei numite mănăstiri ….. unde se numește Foișorul, care case sînt făcute de răposatul întru fericire părintele domniei mele, Io Nicolae Alixandru voevod din domnia mării sale, iar biserica este zidită den temelie şi înfrumuseţată de măria sa maica noastră, doamna smaranda”. Se pare că de atunci casele nu au mai fost locuite. Nu după mult timp biserica și „zidirile” ei „au ajuns la stare proastă și dărăpănare …. din vechimea anilor și din rea chiverniseală” necesitând „a se meremetisi și a se drege pre cât va fi cu putință”.

La jumătatea secolului al XIX-lea, în 1854, casa Mavrocordaţilor sau una dintre celelalte clădiri din curtea bisericii Foişor, adăpostea o şcoală pentru copiii mahalalei. Documentele vremii nu menţionează că localul şcolii ar fi fost „miserabil cu totul”, „foarte prost” sau „neîncăpător”, aşa cum se spunea despre alte localuri. Era probabil în stare bună, dar la 1862 din casa „de privélă și recorélă”  a primului domn fanariot rămăseseră numai nişte ruine, fiind probabil părăsită.

Constantin-Vodă confirmă însă existența unui sat, a unei comunități stabilite pe coastele dealului Foișor. Cu vremea, aceasta se consolidează și se constituie într-o mahala a viticultorilor și grădinarilor, embaticari (**) pe pământurile bogatei Mănăstiri Radu Vodă, cu toate cele ale unei viețuiri permanente: negustori, meșteșugari, mici meseriași, școală, chiar și un …. cimitir.

(*) Harem – În perioada fanariotă, parte a palatului domnesc rezervată Doamnei și femeilor ce o slujeau. 

(**) Embatic – Arendarea locului unei case sau casei cu locul ei pentru un termen foarte lung (până la 99 de ani), în intervalul căruia arendaşul se bucură de toate drepturile de posesiune. Plata, arenda pentru ţinerea acestor locuri; în vremurile de demult, proprietarii unor asemenea locuri fiind în majoritatea cazurilor mănăstirile, plata se făcea şi în natură, dându-se acestora lumânări, ceară, untdelemn, etc.

Embaticar – Cel  ce are un loc cu embatic, cel ce plăteşte embatic pentru locul pe care e clădită casa sa.

◦◦○◦◦

În perioada 1964-1965, curtea bisericii a găzduit un şantier arheologic care avea ca principal obiectiv să stabilească planul aşezămintelor feudale. Săpăturile efectuate atunci au dovedit că ansamblul Mavrocordaţilor de la Foişor a fost ridicat pe o aşezare mult mai veche, de tip Ciurel (secolele VI-VII).

Datarea acesteia a fost făcută pe baza materialului arheologic găsit în interiorul bordeielor descoperite la 1,40 – 1,50 m. sub nivelul solului: cuptoare din lut în formă de potcoavă, bucăţi de chirpici din pereţii bordeielor, vălătuci de lut, fragmente ceramice provenind de la vase de tip borcan lucrate cu mâna.

Cercetările efectuate au condus la concluzia că aşezarea se întinde dincolo de perimetrul Caselor Domneşti, în strada Foişorului, fiind necesară extinderea săpăturilor. Necesară a rămas până în ziua de azi!

Rezultatele şi concluziile cercetării arheologice de la „Foişorul Mavrocordaţilor” au fost confirmate şi extinse de cele ale săpăturile efectuate pe terasa Vitan – Banul Udrea.

Iată cum, din colţul unei ulicioare nesemnificative (Brichetei), Capangiu ne-a făcut să descoperim că Vitanul, apărut prin secolul al VI-lea, este mai bătrân decât puteam bănui şi că dovezile au stat ascunse în pământul binecuvântat al dealului viilor şi livezilor din stânga Dâmboviţei.

Prin 1985-1986, buldozerele, vestitorii înnoirii, au prins a se zbengui pe lângă intrarea Brichetei.

N-au fost suficient de sprintene ca să năruiască tot. Pe ici-pe colo, a mai rămas câte ceva, repere ştiute doar de cei care ani mulţi şi-au purtat paşii pe Grădinarilor, pe Nucului, pe Peneş Curcanul, pe Banul Udrea, pe Brânduşilor, pe Regenerărei, pe Foişorului…

Blocurile confort redus care au scos la iveală o pagină importantă din istoria mahalalei, cosmetizate şi ferchezuite, sunt la locul lor.

Altfel, pe La Capangiu totul arată ca şi cum nimic n-ar fi fost înainte.

Călăuziţi de amintiri dragi mie şi având ca mărturii fotografiile de la Studiourile Buftea plimbarea noastră pe dealul Foişorului va continua.

Citiți toate istoriile din Dudești și Vitan

4 comments to Vitan – felurimi (XI) – La Capangiu şi prin împrejurimi (I)

  • Anonymous

    Excelent, mulțumim mult! Locuind nu departe de subiect, ne vom apuca să visăm din nou. Păcat de perspectiva de odinioară asupra Dâmboviței de lângă biserica Foișor. Astăzi, totul e cotropit de noile blocuri crescute fără noimă, pe fiecare metru pătrat. Pozele și harta de mai sus, intră desigur la clasor și clasorul în seiful cu amintiri. Mulțumim din nou pentru tot.

  • Catalin Cojocaru

    Excelent articol,vă mulțumim!

  • C.D. Mocanu

    @Anonimul de serviciu & Cătălin
    Cu toată dragostea! Şi eu vă mulţumesc!

  • Dragos Bora

    Da, grozavă completare adusă setului de poze! Chapeau!

Leave a Reply

You can use these HTML tags

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>