Urme ale trecutului (XXVII) – Sufertaşul

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Această „urmă” NU face parte din colecția mea de vechituri. Am păstrat-o doar în sipetul memoriei ca pe o valoare imaterială a trecutului.

Câţi mai ştiu azi ce este şi la ce serveşte un sufertaş? Dintre aceştia câţi au văzut unul? Probabil foarte puţini.

Cuvântul se trage din turcescul sefer tasy (sefer, călătorie şi tasy, ceaşcă). Şăineanu (1929) defineşte sefertaşul ca „serviciu pentru transportul bucatelor”. Candrea (1931) îi face o descriere mai bogată: „Serviciu de mai multe crătiţi şi farfurii de metal, aşezate una peste alta, alcătuind o coloană cilindrică, în care se transportă bucate de la birt, de la cazarmă etc.” Scriban (1939) încearcă o sinteză şi menţionează forma valahă a turcismului sefertaş: „Serviciŭ compus din 3 sau 4 vase puse unu peste altu de adus bucatele (calde) de la birt saŭ de aĭurea. – În Munt. sufertaş.” Dicţionarele moderne spun că sufertaşul este un ansamblu de mai multe vase metalice în formă de crăticioară aşezate unul peste altul şi prinse într-un cadru cu mâner, folosit pentru a transporta concomitent câteva feluri de mâncare gătită (caldă).

În mahalaua copilăriei mele, obiectul ăsta casnic, altfel foarte util, era asociat cu sărăcia. Îl foloseau mai ales necăjiţii care spre prânz mergeau la cele două „Cantine de ajutor popular” (chiar aşa se numeau!) din raionul Tudor Vladimirescu/Sectorul 4/Sectorul 3.

Cea cu numărul 5 se afla la capătul dinspre Dudeşti al străzii Dimitrie Cantemir/Cernişoara în localul unui restaurant interbelic (Dudeşti 58). A doua, numărul 6, funcţiona aproape de Abator, într-o casă naţionalizată, la intersecţia Foişorului cu Tarcău (Foişorului 145).

Acolo săracii cartierului găseau pentru ei şi pentru familiile lor o masă caldă şi îndestulătoare. Puteau mânca în spaţiile special amenajate sau îşi puteau lua acasă porţia folosind emblematicele sufertaşe. Ajutorul popular era efectiv şi eficient. Atunci când acesta nu prididea, intervenea „mahalaua” care nu-şi lăsa necăjiţii să îndure foamea!

La vremea aia sufertaşul era fabricat de „Emailul Roşu – Mediaş”, avea un preţ modic şi se găsea în toate magazinele de specialitate. Iată-l într-o reclamă din anul 1969.

◦◦○◦◦

Fabrica a fost inaugurată în decembrie 1921 ca societate pe acţiuni cu un capital social de 6 milioane lei. Se numea „Uzinele de Modelat şi Emailare Western” şi avea ca obiect de activitate producerea articolelor emailate, zincate şi cositorite.

În 1945 acţiunile cetăţenilor străini care reprezentau 51,16% din total au fost preluate de Admnistraţia Bunurilor Sovietice. Trei ani mai târziu uzinele au fost naţionalizate, au primit denumirea „Emailul Roşu” şi întregul capital social a trecut în proprietatea statului român.

◦◦○◦◦

Am regăsit felul în care se „purta” sufertaşul într-o fotografie scoasă din tezaur de Studiourile Buftea. Aceasta surprinde o scenă din filmul „Bariera” realizat în 1972 de regizorul Mircea Mureşan.

În imagine, personajul principal, interpretat de Octavian Cotescu, duce cu sine un sufertaş. Doar că acţiunea se desfăşoară în 1942 iar ansamblul de crăticioare este unul dintre cele fabricate de Emailul Roşu în anii ʼ60!

Iată şi un model mai vechi care s-ar fi potrivit vremurilor descrise în film, dar cu siguranţă foarte greu de găsit şi în plus, prea puţin cunoscut.

Sufertaşul se fabrică şi azi. Mai modern, mai făţos,  termoizolant, din inox sau din materiale plastice este la îndemâna tuturor.

Unii negustori nu ştiu ce vând pentru că ei, europeni închipuiţi, rupţi de tot ce este românesc, nu au auzit de sufertaş. Altfel nu l-ar fi numit „Transportor de alimente din oţel inoxidabil, 4 etaje, 1l.” sau „Recipient termoizolant pentru alimente, 3 nivele”.

Doamne fereşte!