cafea

Nu-s cu cafeaua. Mai degrabă cu nessul – naiba știe de ce-mi place, mai degrabă, liofilizatul ăsta sau ce-o mai fi el. De fapt, nu-i greu de știut, dar pentru asta-i nevoie să ne-ntoarcem mult în timp, la vremuri grele, cu lipsuri, cu umiliri: zău că-n copilărie tot ce-mi doream – cînd oi fi mare – e să fumez Kent, să beau Ness și să merg c-o Dacie. Iacătă; uite-așa nu s-a lipit cafeaua de mine.

Nu că n-am băut, ori că nu-mi place. Am băut.

Am prins și cafeaua făcută la serviciu – alte vremuri! Vremuri în care cineva trebuia să știe să s-o facă; c-o fi fost vreo secretară, vreo cucoană mai de la birou… cineva trebuia să se priceapă la ibric.

Am prins și dichisul de dimineață, fiecare coleg cu rolul lui – neprețuit tabiet și huzur înainte de-a-ncepe munca!

Am prins și vremea cînd nessul se freca… și se bea rece, niciodată fierbinte!

Mda; deci tot nu-s cu cafeaua. Degeaba-mi băgați sub nas cine știe ce aromă; cea mai bună-i tot aia pe care-o iei cu-n pol, într-o zi rece și ploioasă, și te aciuiești s-o bei undeva, lîngă un godin prăpădit dintr-o hală ori vreun garaj: aia-ți minte mîinile înghețate și parcă-ți mai aduce un picuț de sclipire-n ochi…

Așa că trec fără să-mi pese pe lîngă toate locurile unde se face și se vinde cafea; rar arunc vreo geană înăuntru – nici prețurile nu-mi stîrnesc curiozitatea.

Doar că deunăzi m-am oprit un pic în fața unui panou montat în fața unui magazinaș. Numele celui care-și oferea renumele drept garanție a calității dinăuntru m-a atras: Florescu. O fi acel Florescu – cafegiul Florescu, celebrul Florescu? Nu; e altul – nici el vreun fitecine pe piață -; e loc de mai mulți Florești în lumea românească a cafelei.

Să fie la ei acolo! Pîn-acum cîțiva ani, trebuia să fii armean ca să vinzi cafea – acuma-i deajuns să fii Florescu; dar ce știu eu: eu sînt cu nessul.