Urme ale trecutului (XXVIII) – Galenţii

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Această „urmă” NU face parte din colecția mea de vechituri. Am păstrat-o doar în sipetul memoriei ca pe o valoare imaterială a trecutului.

Substantivul galenţi a ajuns la noi din greaca modernă în care galentsa înseamnă „pantofi de lemn” aşa cum, pe la 1929, preciza Lazăr Şăineanu în cea de-a şasea ediţie a „Dicţionarului universal al limbei române”. El prelua traducerea termenului grecesc fără ca semnificaţia acestuia să se potrivească întocmai limbii române. I. Aurel Candrea („Dicţionarul limbii române din trecut şi de azi”, 1931) încearcă o adaptare şi este mai aproape de realitate:  „Galenţe, galenţi. Un fel de papuci de lemn”.  În „Dicţionaru limbiĭ româneştĭ” August Scriban ne-a lăsat o definiţie, cuprinzătoare, în mare parte, valabilă şi azi: „Galenţi, (rar) galenţe. Un fel de încălţăminte compusă dintrʼo simplă talpă de lemn groasă de 2-3 centimetri cu o curea în care intră vârfu picioruluĭ şi care se obişnuia în România pînă pe la 1890 în loc de galoşĭ. Eraŭ şi galenţi mai înalţĭ, ca la Japonejĭ. Se întrebuinţează şi astăzi la basinurile de scăldat.” Dicţionarele moderne definesc galenţii ca un fel de papuci confecţionaţi dintr-o talpă de lemn şi o faţă de piele. Uneori sunt confundaţi cu saboţii.

I-am apucat şi i-am folosit. Erau nişte încălţări ciudate, rudimentare, apărute în alte vremuri sub presiunea nevoii de a asigura protecţia celor care-şi purtau picioarele timp îndelungat în umezeala specifică unor domenii de activitate. Sărăcia a făcut ca pentru confecţionarea acestora să se utilizeze materiale ieftine, aflate mai peste tot sub forma unor deşeuri care altfel se ardeau sau se aruncau: lemnul şi pielea.

Se apropia repejor vara anului 1970 şi odată cu ea se găta primul an de liceu. Prietenul Nichi Gaicu făcuse rost de două bilete ieftine la complexul Zodiac (la bungalow-uri) din Jupiter şi pregăteam cu mare atenţie cele două săptămâni pe care aveam să le petrecem la mare.

Bănuţii economisiţi din bursă acopereau costul biletului şi doar o mică parte din cheltuielile care urmau. Trebuia să apelez la bugetul familiei.

Când a auzit despre ce e vorba tata mi-a arătat ostentativ mâna stângă frântă de la cot de palma mâinii drepte. Avea dreptate!

După mulţi ani de efort susţinut casa pe care ai mei o construiau ajunsese în faza finală. Resursele financiare erau drămuite şi o vacanţă la mare, chiar parţial finanţată, nu încăpea în socoteli.

Înţelegeam situaţia, dar căutam o altă soluţie pentru a face rost de bani. Tata nu era nici el împăcat cu gândul. După vreo două zile mi-a spus că a vorbit la fabrică (7 Noiembrie – filatură şi ţesătorie, Calea Dudeşti nr. 188), toată lumea a fost de acord şi dacă vreau, mă pot angaja pentru o lună. Mă aşteaptă un post la „Atelierul electric”.  Banii astfel câştigaţi îmi vor îndestula vacanţa.

Împlinisem în iarnă şaisprezece ani, vârsta legală pentru a fi primit în „câmpul muncii”. Nu am ezitat nicio clipă. După practica de vară efectuată la „Energomontaj – Baza de producţie Ilioara” am devenit coleg de serviciu cu tata. El la „Filatură”, mecanic de întreţinere, eu la „Atelierul electric – echipa Bobinaj”, ucenic bobinator.

Ştiam dinainte că fiecare sector de activitate dispunea de o baie cu multe duşuri şi cu toate dotările necesare. Nu ştiam însă că mulţi dintre cei care la sfârşit de program treceau pe acolo erau dotaţi cu galenţi confecţionaţi în fabrică de către meseriaşii atelierului de tâmplărie, în principal, ca încălţăminte de protecţie pentru cei care lucrau la „Boiangerie” unde podeaua era permanent acoperită cu o peliculă lichidă. Aveau şi cizme, dar nu se împăcau cu ele din pricină că le provocau diverse afecţiuni dermatologice chinuitoare. De la Boiangerie la baie n-a fost decât un pas, tolerat cu înţelepciune de conducerea fabricii.

Am aflat-o în prima zi de lucru când tata m-a condus la nea Jean-Tâmplaru, vecinul nostru din Vitan:

– Jeane, ai un client! Tânărul angajat are nevoie de galenţi pentru duş!

Surpriza se citea cu uşurinţă pe faţa omului:

– Aoleo! Se pustieşte mahalaua?

După ce i-am explicat ce şi cum s-a uitat lung spre picioarele mele:

– Cât porţi, 41-42? Eşti la Bobinaj cu nea Meosu şi cu Tudorie? Peste vreo oră ţi-i aduc eu.

Aşa am devenit posesorul unor papuci din lemn care arătau puţin altfel decât ai celorlalţi. Nea Jean îi făcuse ca pentru el. Ceva mai groşi, din lemn tare, fasonat înadins ca să semene cu tălpile pantofilor, uşor teşiţi la vârf, un pic de toc şi cu două curele puse cruciş. S-au dovedit folositori mult timp după debutul meu pe câmpia muncii, dar cam incomozi. Nu erau flexibili şi asta făcea mersul dificil. În plus fiecare pas era însoţit de zgomotul lemnului lovit de suprafaţa tare a podelei. Acasă îi purtam prin curte. Apoi şlapii i-au trecut în nelucrare grăbindu-le drumul spre sobă… şi spre uitare.

În câteva fotografii dintr-o fabrică de marmeladă a anului 1948, păstrate în arhiva  Agerpres, am revăzut de curând galenții la locul de muncă, în exerciţiul funcţiunii.

Mai sofisticaţi, mai elaboraţi şi mai frumoşi, papucii din lemn au reapărut în… lumea modei. Nu li se spune galenţi. Sună rău! Saboţi e mai „cul”!