cum se duc.

Îmi dau seama cum au dispărut din viața noastră locuri și lucruri – unele n-au cum să se mai întoarcă.

Ia, de pildă, plăcinta cu carne. Oricum aproape n-o mai face nimeni – că n-are cine – și, chiar cine-o face, n-o mai face așa cum o știam odinioară. Pînă și eu aproape am uitat cum era: ultima plăcintă pe care-am mîncat-o, așa cum obișnuia să fie, a fost prin 2005; se găsea la patiseria aceea veche de pe Lipscani, dinspre Calea Victoriei. Nu mai e; s-a dus!

Și, dacă ne gîndim bine, chiar nu prea mai are cine să facă patiserie în sine. Cine mai poate să ducă o patiserie de modă veche, de unul singur, în ziua de azi? Majoritatea covîrșitoare a locurilor din București sînt doar francize, știm prea bine. Dacă ne uităm prin centru, mai avem o patiserie în Amzei – cea mai veche care există dintre toate! – alta, aproape neștiută, pe Batiștei, încă una pe Domnița Anastasia… Nu există nici o patiserie „de capul ei” la Romană, la Universitate, la Unirii, la Rosetti, la Kogălniceanu; cele de pe la Metrou s-au desființat iar prin cartiere, prin stații, prin și pe lîngă piețe se răresc de la un an la altul.

Am ajuns să nu mai știm cum trebuie să fie nici merdenelele. Ceea ce cumpărăm azi nu-s „merdenele”, ci un soi de pateuri lăbărțate. Dar, oare, numai sortimentul ăsta a dispărut? Unde-s trigoanele cu rahat… dobrogenele… brînzoaicele?

Mare ghinion, felu-n care locul modestei patiserii a fost luat, în ultimii ani, de brutărie: produsele s-au amestecat, s-au altoit și nu știi cum să le mai iei. Nu că-n panificație ne dăm seama cu adevărat de unde venim și-ncotro mergem; produse cu tradiție ca batonul și cornul au fost date uitării.

Cine mai face covrigi, altfel decît vînzînd coca congelată? S-au pierdut pentru vecie covrigii dulci, ușor dați cu sirop pe deasupra; nu-i mai găsim nicăieri.

Langoș nu am mai mîncat de vreun deceniu; iar gogoașa – dac-o să dispară, cîndva, gogoșeria din Orășelul Copiilor – n-o să mai știe s-o producă nimeni în partea asta de țară!

Sărăcește și varietatea de prăjituri de cofetărie. Uitate-n spatele miniprăjiturilor pe care le luăm la kil și a torturilor din ce-n ce mai reușite, prăjiturile dispar, încet-încet. Azi nu mai găsești una aici, mîine alta dincolo și poimîine îți dai seama că nu le mai găsești nicăieri. Așa cum au dispărut complet dulciuri emblematice bucureștene precum casata, pățim acum cu altele. Nici o cofetărie nu mai știe să facă cremșnit; între joffră și mascotă nu mai există diferențe; nici o amandină nu seamănă la gust și aspect cu alta; africana a ieșit din vînzare; sortimenul de bomboane și vracuri devine simbolic.

Sigur că da, avem o piață strașnică pentru produsele de cofetărie foarte scumpe și pentru cele făcute „în casă”; dar cofetăriile obișnuite nu s-au înmulțit și – mai ales – n-au inovat: cum să nu poți experimenta și vreo prăjitură nouă, e un mister.

Ceea ce putem numi „cercetare și dezvoltare” în patiserie și cofetărie e făcut în cîteva locuri curajoase, cărora le dă mîna s-o facă și care – mai apoi – își permit să vîndă scump.

Citiți mai multe:

• Cealaltă parte a cofetăriei • face unul, fac toți • cum stăm cu prăjiturile • oamenii nu se mai pricep la prăjituri
• Trei gogoși cunosc pe lume • gogoașa a pierdut bătălia • tradiția străbunicului brutar
• … pasul următor? • vești triste din patiserie • top 3 merdenele • patiseria mea

mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos.