Povestiri frumoase, oameni deosebiți și nostalgie, pe Splaiul Unirii 99-101

scris de Mini-Economicus

Bănuiesc, dacă nu de-a dreptul constat, că articolul precedent a suscitat… ba pur și simplu a surexcitat destui de mulţi cititori şi încă aşteptăm opinii… fără număr, fie ele pro, ori mai mult, contra! Desigur că, aşa cum suna şi titlul iniţial, intenţia era (recunosc) maliţioasă, că între torentele de „osanale” ridicate defunctei zone Uranus-Izvor, m-am gândit să fiu eu „Gică Contra”… cu semi-cacofonia aferentă şi riscurile de rigoare 🙂

De data aceasta, am să fiu cuminte, „promit să nu mai beau când scriu” (Sic!) şi voi încerca  să rememorez o perioadă frumoasă a tinereţii mele, petrecută între1984-1989, la ceea ce se numea pe vremea aceea „Institutul Victor Babeş”.

Desigur că, aş putea face o trecere în revistă a istoriei institutului cu pricina, a fondatorului ei, ba chiar şi a cartierului de care am făcut vorbire într-o postare anterioară, dar nu am să o fac decât într-o mică măsură, la sfârşitul materialului! Există suficiente date, pentru cei interesaţi, pe pagina web a acestuia.

Imi face, mai degrabă, o imensă plăcere, să ma refer la oamenii deosebiţi, care mi-au fost colegi de serviciu şi mi-au acordat onoarea, de a sta de vorba cu mine şi de a-mi împărtăşi de multe ori, lucruri şi situaţii, pe care le ascultam vrăjit de-a dreptul… Fără nicio intenţie de a supăra (întina) memoria cuiva, am sa încep în ordinea… afinităţii cu respectivele persoane:

• Paul Filip – nu necesită nicio prezentare, a fost şi este (probabil) – unul dintre cei mai mari, pasionaţi şi documentaţi fotografi contemporani, mai ales ai cartierului cu pricina, cu atât mai mult cu cât locuia în apropiere, din câte cunosc! Nu ştiu dacă mai traieşte, sper sincer să bată lejer suta, pentru că, în ciuda tâmpeniei curente „nimeni nu este de neînlocuit”… dânsul face parte din categoria „oameni luminoşi pe care nu-i poţi uita”!

Un om deosebit, ceea ce în interbelic s-ar fi numit „absolut charmant”, un adevărat „dandy”, avea un mic atelier fotografic, în incinta institutului, unde „dădea cu sapa pentru salariu” (Sic !?)… prelucrând fotografii de înaltă rezoluţie ale diverselor lame de microscop, cerute de laboratoarele institutului! Tinerel fiind, am avut plăcerea să mă cheme de câteva ori (doar pentru un sfert de oră, în timpul meu liber) să-l ajut să developeze nişte poze făcute… pe la nunţi! Praful s-a ales de ce i-am făcut bietului om din pozele respective, dar el „mare boier, mare caracter”… m-a plătit de parcă eram laureat al „National Geographic”… Acum, încă, încerc un sentiment de ruşine… In fine, trecut-au toate şi sfertul de oră, în care i-am ars, literalmente, fotografiile, pe care mă rugase să le usuc… aşa că a scos „o poţiune magică”… şi ne-am întins la vorbă vreo trei ore! A fost o încântare! Un om de o delicateţe, de o cultură şi de o informare generală asupra „epocii” pe care o trăiam… cum nu am mai întâlnit, în acei ani!

Eram pe jos de râs, când îmi povestea cum lua „fetiţele” direct din tramvaiele 13 si 14 care circulau atunci pe Splai (N.A, tocmai fuseseră scoase) şi le ducea în grădina superbă a institutului… pentru a le „întreba”… de seria buletinului 🙂

In privinţa cartierului adiacent, era cu adevărat „doctor”, aventurile lui la „Stadion” ori la „Motanul Negru”, în deal, erau de Jules Verne… la acea vreme, pentru mine :). Cunoştea pe fiecare stradă, de la babele cartierului cu care schimba, negreşit o vorbă, până la tot ce era de „ras”… în materie estrogenă 🙂

N-o să-l uit niciodată pe Nea Paul!

• Vintilă Mihăilescu (RIP), decedat recent, probabil cel mai mare antropolog român contemporan – atât cât a fost – „pedepsit politic”… mi-a făcut onoarea de a conversa cu mine ore întregi, în zilele petrecute la „munca patriotică voluntară”… adică la săpatul grădinii institutului! Au fost şi vor rămâne adevărate repere culturale şi ştiintifice!

• Profesorul Riscutia, la vremea aceia singurul şi evident brillantul specialist în „antropologie psihologică şi clinică” din România, cel care îl expertizase pe celebrul Râmaru… şi care îmi facuse onoarea de a-mi povesti… multe lucruri neştiute ori de nespus despre acela!

• Poate ar fi trebuit amintit în primul rând, profesorul  absolut excepţional, atât profesional cât şi uman… Ioan Moraru, Directorul Institutului, fără de care, sincer vorbind… am fi fost, demult, toţi şomeri… la coadă la „braţele de muncă”!

Sigur că nu aş vrea să îi nedereptăţesc pe ceilalţi colegi, mai ales pe frumoasele şi distinsele doamne de la Serviciul Financiar / Contabilitate / Administrativ… la care mă uitam cu „limba umflată”, întrucât erau, efectiv, nişte „piese deosebite”, cel puţin pentru mine, un puşti rebel, la acea vreme 🙂 In plus, cu o inimă maternă şi simpatică, m-au ajutat negreşit, de fiecare dată, cu bani ori favoruri legale! Despre contabila şefă… nu mă pot pronunţa… ar fi păcat, în această perioadă a anului!

Revenind la cartierul în care se afla institutul, vorbim (repet) de perioada 1984-1989; pe lângă ceea ce am povestit deja, aş putea să vă împărtăşesc câteva „inside-uri”:

• s-a pus problema demolării întregului Splai cu – Facultatea de Medicină Veterinară, Institutul Cantacuzino şi Institutul Victor Babeş… dar Ceauşescu, aflând cam cu ce „viruşi” se lucrează acolo… a lăsat-o baltă, de frică să nu se împrăştie „nasoleniile” prin aer, pe lângă… Casa Poporului! Chiar şi aşa (fapt real) la noi (IVB) se lucra cu şoareci de laborator injectaţi cu HIV… ehhhh… ghinion mare: unul a scăpat „în lume”… a fost un circ desăvârşit până l-au găsit mort!

• în altă ordine de idei: se chiulea în masă când avea „Progresul” meci… bietul şef de personal I. A. era un dulce…

• îmi aduc aminte de una dintre cele mai mari şi tâmpite gafe făcute în viaţa mea – în 1986, treceam podul provizoriu făcut din bârne de lemn, actualmente Hasdeu, şi la colţul parcului Izvor, rămăsese o singură casă nedemolată, lângă fosta Facultate de Chimie… iar eu, inteligent foc, îl intreb pe bietul om, care stătea pe o stivă de bagaje aşteptând camionul să-l ducă, Dumnezeu ştie unde, „de ce eşti supărat, bre”? Idiot de-a binelea eram, nu altceva 🙂

In fine, ar fi multe de povestit, dar încercăm într-un episod viitor!

O, tempora! O, mores!