comoara pierdută de două ori a Bucureştilor

Ştiţi – e un soi de război între pasionaţii de Bucureşti. Unii ţin pe spezele lor bloguri şi site-uri personale, unde publică pentru alţi pasionaţi ceea ce vor şi ceea ce simt; alţii sînt plătiţi ca să scrie în presă ceea ce se citeşte de către un public mai mare şi mai puţin exigent.

Noi – ăştia, bloggerii – ne plîngem că ziariştii ar putea să-şi facă treaba mai bine; şi în general avem dreptate. Dar recunoaştem că-i citim pe ziarişti, chiar şi pentru a-i contrazice.

b365 publică recent un articol numit Comoara pierdută a Bucureştiului: apele minerale de pe Calea Văcăreşti, în care e vorba de mărirea şi decăderea izvoarelor de apă minerală de la Văcăreşti – undeva pe la 1870.

Descoperirea care a pus pe jar comunitatea ştiinţifică autohtonă şi autorităţile publice locale ale vremii a fost făcută accidental. În Sudul uitatei mahalale Dobroteasa, pe locul căreia trec acum bulevardele Octavian Goga, Mircea Voda şi Nerva Traian, au fost descoperite trei surse de ape minerale feruginoase, de-a dreapta Dâmboviţei. Povestea începe cu un proiect amplu de infrastructură al Primăriei Capitalei, care presupunea şi construcţia mai multor poduri peste Dâmboviţa. Documentele municipalităţii arată că în primăvara anului 1871, lucrarea a fost preluată, prin licitaţie publică, de o subsidiară a unei companii franceze, condusă pe plan local de inginerul A. Berthon. Potrivit raportului înaintat primarului de la acea perioadă Scarlat Kretzulescu, muncitorii conduşi de acesta au descoperit cu prilejul “fixării fondaţiilor noului pod de fier de peste Dâmboviţa”, surse minerale în Calea Văcăreşti.

Despre subiectul ăsta s-a mai scris, dar e interesant şi frumos, aşa că îl citesc cu plăcere. Doar că nu-s de acord cu felul în care Cătălin Doscaş, autorul articolului, localizează izvorul – şi anume (citez) undeva în spatele Camerei de Comerţ şi Industrie a României, la intersecţia Străzii Panait Cerna cu Splaiul Unirii.

Nu; izvorul nu era acolo – ci undeva în zona Tipuri Noi de astăzi. Nu-mi dau seama cum de-a ajuns Cătălin Doscaş la concluzia lui, dar îi mulţumesc – pentru că, încercînd să-mi găsesc argumente suplimentare pentru a-l contrazice, am petrecut vreo oră şi ceva citind cărţi de istorie, parcurgînd articole, uitîndu-mă pe planuri cadastrale şi hărţi vechi – şi asta a fost tare plăcut, să ştiţi.