Aniversăm 500 de episoade c-o clădire de-al cărei număr nu sîntem siguri: asta e!
În încercarea de-a dibui mai multe despre ea, ne-am uitat pe hărți, planuri, anuare și cărți telefonice. Am zice că ține de strada Bucur, poate la numărul actual 12. Amplasarea construcției, cu frontispiciul vizibil dinspre Splai, ne poate face să ne gîndim că era accesibilă din fosta fundătură numită Miului. Cine poate ști; imaginea asta – surprinsă după marele Cutremur, cînd zona era deja afectată și de șantierul metroului – ne îndreptățește doar să ne dăm cu părerea:
Deslușim scris 1923 sus. Nu-nseamnă decît că specificul industrial se continua pe aici, fiindcă tradițional funcționau în aria asta ateliere și făbricuțe, nu doar de tăbăcărie.
Conștiinciosul maior Pântea menționează, în planul apărut după primul Război, existența unei „Fabr. de piel. Weith.” Nu ne rămîne decît să-i dibuim urma și-n anuarul „Socec” din anii ulteriori: e tăbăcăria lui B. Weithase. Dar n-avem de unde ști dacă într-adevăr clădirea de care ne interesăm mai are de-a face cu acesta, mai ales pentru că nu-i mai găsim urma nicăieri ulterior. Pesemne că Weithase era deja bătrîn, fiindcă știm că ceruse să i se autorizeze o construcție pe strada Bucur 8… în 1891!
În Bucureștiul postindustrial – Memorie, dezindustrializare și regenerare urbană din 2008, Liviu Chelcea aduce vorba despre clădire: „mai merită menționată o fabrică foarte plăcută la înfățișare, înființată în 1923 și care în prezent aparține de RENEL, fără a fi folosită. Este situată pe strada care merge spre cheiul Dîmboviței pe lîngă Fabrica Pionierul (Strada Între Gîrle). În trecut ea a fost Fabrica de Tricotaje Iacob Brunn, judecând după amplasarea pe planul industrial din 1928”.
Urma întreprinderii menționate se confirmă și din alte surse, fiindcă regăsim cîțiva ani mai încolo fabrica de ață de cusut a Sofiei Brün pe strada Bucur 14.
Doar că referința citată mai sus la „apartenența la RENEL” este greșită; poate încurcătura s-o fi născut fiindcă în clădirea învecinată funcționează Dispeceratul Centrale Termice ce aparținea de vechiul RADET, actualmente Termoenergetica.
Ca să n-o mai lungim… ne-am resemnat că nu știm sigur-sigur. Ne e clar însă că după Naționalizare funcționează în clădirea asta și-n cele învecinate o sumedenie de ateliere și chiar birouri.
Pur și simplu au fost dintotdeauna multe mici unități industriale pe-aici: ba amplasate direct pe Splai, ba pe străduța Între Gîrle – numită mai demult Dintre Gîrle, poate mai corect.
Hei, cine se gîndește că aici Dîmbovița – leneșă, ca orice apă de cîmpie – făcea meandre, ocoluri, se desfăcea-n brațe? Strada Verzișori de azi urmează destul de fidel cursul Gîrliței, care se desprindea din Gîrla mare înainte-vreme de regularizarea cursului:
Articolul ăsta e la fel de bun ca o merdenea bine făcută.
Adevărată investigație cu lupa focalizată. Excelent, mulțumim și La Mulți Ani!
Ne-a plăcut mult să-l facem!
Au demolat-o sau doar e în stare proastă?
Nu e demolată, așa se prezintă acum.
Deci dacă doreşte cineva s-o restaureze, o poate face, dar nu cred că va dori cineva.
Am pozat-o prin 2006-2007, când era într-o stare un pic mai bună.
Nici eu nu cred că se mai bagă cineva la asta. Mă mir că n-a fost dată jos cînd s-au ridicat clădirile noi de pe colț, Bucur cu Splai.