Alt oraș ca ăsta nu-i.
Atît de frumos și-atît de trist – ca-n vremea cînd poetul își trăia exilul aici, la malul mării.
… greu, greu să-l așezi pe-o poliță și să-i lipești o etichetă.
Atîtea urme – bătrînul Tomis, măreția orașului-port, iureșul estival dintotdeauna – ce-ți ies în cale la fiecare pas: atîtea visuri neîmplinite, atîtea rămășițe.
Ți-așa greu să crezi cum un loc de vacanță pare așa de lipsit de aer de vacanță.
Și… cu toate astea, greu de asemenea să spui că nu-ți place Constanța: ba dimpotrivă!
În clipa-n care lași deoparte „ce are”, „ce n-are” și „ce-ar putea să aibă” îți dai seama că pur și simplu e bine aici, că e prietenos, că e vesel.
Orașu-i lipicios, năucitor de peticit: case vechi frumoase, blocuri noi urîte, vile vechi părăginite, blocuri vechi păstrate, blocuri noi frumoase; bulevarde umbrite, cu nenumărate prilejuri să-ți hodinești picioarele pe margine, la o masă; un centru aproape pietonal – așa, cam cum îl avem și noi – plus muzee, statui, locuri de promenadă și belvedere, plajă – plaje – faleză, scări, port, delfini, terase și… și mai multe terase.
Da, da, mare oraș: le are pe toate; și – dar ce păcat că nu-ți ies în cale cum ți-ai dori! – baclavale și plăcinte dintr-alea cum nu mai știai că se pot face.
Și-i aici, aproape, la două ceasuri de Capitală: ca să nu-ncurcați drumul, e lîngă Mamaia.
comentarii