despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Portrete şi întâmplări (XVIII) – La ce e bun ţucalul?

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este despre evenimente, fapte, întâmplări, pe care le-am trăit și despre oameni pe care i-am cunoscut, așa cum s-au păstrat în memoria și în însemnările mele zilnice.

Înainte de toate e bun ca oală de noapte, sau vas pentru nevoile nopţiĭ”, cum frumos spune Scriban, căci asta îi era vocaţiunea(Şăineanu), pentru care a fost născocit.

Vasul acela smălţuit, cu gura largă şi cu buza protector răsfrântă în afară era o prezenţă familiară în toate casele din Vitanul copilăriei mele, cuprins între Cimpoacă (Şos. Mihai Bravu) şi Moară (Podul Vitan – Bârzeşti). Îl foloseau mai ales copiii mici, dar nici cei mai mărişori sau adulţii nu se sfiau s-o facă atunci când nevoile îi mânau nemiloase şi afară nu prea le venea să iasă.

Numai atât şi era suficient pentru ca silueta elegantă, cu folos unduită, a ţucalului să înnobileze peisajul casnic din gospodăriile mahalagiilor. Rareori i se spunea oală de noapte.

Casele care aveau tauleta în interior erau atât de puţine încât nici nu contau în inventarul locativ al mahalalei decât ca o curiozitate râvnită.

Altfel, vară-iarnă toată lumea făcea cărare spre stabilimentul din fundul curţii, rodul priceperii, imaginaţiei şi puterii proprietarului, dar şi al educaţiei clienţilor. În cele mai multe gospodării era un loc civilizat, deşi nu foarte îmbietor pentru a petrece câteva momente de uşurare. Se întâmpla uneori ca cei mai puţin obişnuiţi cu miasmele vieţii să se încuie instantaneu când se apropiau şi atunci preferau ţucalul. Astea erau condiţiile, atunci nu se putea mai mult.

Cei mai credincioşi slujitori ai zeului „Ţucal” erau totuşi copiii care până pe la patru-cinci ani creşteau în bătătura casei sau aproape de ea.

După ce erau daţi mahalalei şi făceau cunoştinţă cu raiul maidanului, grădinilor, heleşteielor şi al luncii care însoţea Dâmboviţa până hăt-departe, se adaptau noilor condiţii. Învăţau repede să ochească locurile mai retrase şi să aprecieze valoarea de întrebuinţare a frunzei de brusture (de-i se mai zice lipan), o plantă onorabilă, de leac, aflată peste tot la îndemână.

Tot copiii erau aceia care născoceau cele mai năstruşnice utilizări pentru banalul şi folositorul ţucal.

Începuse de puţin timp vacanţa de vară a anului 1962. Trecusem într-a doua, mă pregăteam să plec în Tabăra Brezoi, pe Lotru, prima tabără din viaţa mea şi era musai să termin un tratament început la cabinetul stomatologic al şcolii (Şcoala generală nr. 84 Târcă-Vitan avea aşa ceva!). Din această pricină doctoriţa, care lucra şi în Policlinica de copii „Dristor”, m-a programat acolo.

◦◦○◦◦

Policlinica era amplasată pe strada Dristorului la numărul 111, între strada Papiu Ilarian (atunci începea din Dristorului) şi intrarea Coşarului, pe locul unde azi se înalţă mândru Tronsonul I al Blocului 63 (lângă staţia de metrou Dristor 2), cunoscut pentru cele 950 de garsoniere împărţite pe trei tronsoane de câte zece etaje, legate între ele şi mai ales pentru poveştile despre îndeletnicirile lumeşti, producătoare de bani, ale unora dintre locatare.

Imaginea înfăţişează Blocul 63 aflat în construcţie. Am marcat pe ea câteva repere care să uşureze identificare zonei şi orientarea. Iată şi continuarea spre stânga a străzii Dristorului până în intersecţia cu calea Dudeşti:

Fotografiile au fost făcute în 1963 – 1964 din Blocul 58, Bd. Ion Şulea/Camil Ressu nr. 9. Peisajul de azi este radical schimbat.

◦◦○◦◦

Ştiam policlinica. Era o clădire banală. Lunguţă, cu etaj, puţin retrasă, paralelă cu strada, nu atrăgea atenţia cu nimic. Avea două intrări, câte una la fiecare capăt. Nu beneficiasem niciodată de serviciile medicale disponibile acolo. Nu am avut nevoie.

Copiii mahalalei mele erau viguroşi, zdraveni şi sănătoşi. Când făceau bolile copilăriei venea la ei  doctoriţa Blanche Baron, cea care mergând pe jos îşi respecta programul de teren, chiar şi atunci când gerul îi îngheţa respiraţia sau când soarele transforma asfaltul în plastelină.

Răcelile se tratau acasă cu remedii simple, eficiente, pe care le cunoşteau toate mamele: sirop de ceapă, inhalaţie cu infuzie de muşeţel, badijonare cu albastru de metil sau gargară cu petrol lampant (gaz), baie fierbinte la picioare (apă cu sare), la nevoie prişniţă cu alcool sau cu oţet şi uneori, frecţie Diana. Fără medicamente. Dacă tratamentul nu dădea rezultate, abea atunci intervenea medicul.

Doi oameni erau preţuiţi, iubiţi sincer, de toată suflarea: părintele Haralambie Bărbuleanu şi doctoriţa Blanche Baron, fie-le numele în veci lăudat.

Intersecţia Dudeşti-Ion Şulea cu Dristorului (fostă Mihai Bravu Nou, fostă Zalhanalei), aflată în apropierea aşezământului de sănătate, fremăta de viaţă, vânzoleala nu se potolea decât noaptea târziu, aşa cum se întâmplă şi în prezent, doar că azi poartă alt nume, adaptat noului nomenclator stradal: Camil Ressu cu Dristorului-Râmnicu Vâlcea (staţia de metrou Dristor). Era poarta urbană care deschidea drumul spre Balta Albă, Fabrica de sticlă (cea veche, din zona Matei Ambrozie), Dudeşti Cioplea, Talcioc, Uzinele chimice 9 Mai (Pulberărie) şi mai departe până la Glina.

În preajmă se aflau patru fabrici mari, toate din industria uşoară. Acestea concentrau în două sau trei schimburi mulţi oameni, mai ales femei.

La Dristor întorcea autobuzul 38 care traversa oraşul venind din Crângaşi. Tot acolo se odihnea puţin şi tramvaiul 4 înainte de a pleca spre Casa Scânteii. La o aruncătură de băţ, pe Mihai Bravu circulau tramvaiele 26 şi 27.

◦◦○◦◦

În primăvara anului 1962 traseul tamvaiului 4 a fost prelungit până la monument, în Dudeşti – Cioplea, înlocuind linia 18. Talciocul se găsea în apropiere. Tot aici întorcea autobuzul 66 care lega Glina de oraş. Probabil autobuzul din fotografie aparţinea acestei linii. Pe la monument trecea şi autobuzul 65.

Acesta pleca din Pantelimon, de la Granitul. Avea capătul la Pulberărie (Uzinele chimice 9 Mai).

◦◦○◦◦

Cum vadul era bun, comerţul nu putea lipsi. De la rechizite şcolare, încălţăminte şi articole de menaj, până la carne şi alte produse alimentare, cam tot ce se folosea în mod curent într-o gospodărie se putea cumpăra de la Dristor. Şi peste toate, bufetul Motru stătea ispită în calea însetaţilor şi/sau a pofticioşilor.

Născut spre coada iernii, aveam în vara aceea opt ani împliniţi, chiar binişor trecuţi şi cunoşteam locul.  Singur sau însoţindu-i pe ai mei umblam deseori pe acolo. În apropiere, pe strada Baba Novac cea veche, rămasă azi doar o fundătură – intrarea Baba Novac, locuiau naşii mei de botez: Constanţa şi Dumitru Radu. Tănţica, aşa cum o alinta familia, era sora mamei. Se înţelegeau foarte bine, se ajutau tot timpul, iar eu eram curierul care transporta de colo – colo şi livra diverse chestii, de la bani la d-ale gurii. Drumul cel mai scurt trecea pe la Dristor şi prin faţa policlinicii.

Acasă nu se punea problema să mă însoţească cineva la stomatologie. Urma să mă descurc singur. Drumul până acolo nu avea secrete. Trebuia totuşi să înfrunt o experienţă nouă. Mă apăsa o uşoară îngrijorare pentru că nu ştiam ce şi cum se întâmplă în clădirea aia care copiilor le dădea fiori.

Mama a simţit şi cum trebuia să ajungă „La Dinescu”, a decis să mă însoţească la prima mea întâlnire cu Policlinica.

◦◦○◦◦

Constantin Dinescu fusese un negustor cunoscut în zonă. Avea două prăvălii, o cârciumă şi o băcănie, chiar în vârful pintenului pe care intersecţia Mihai Bravu cu Dristorului îl făcea în dreptul străzii Baba Novac. Însă temelia afacerilor lui era negoţul cu materiale de construcţie şi cu lemne de foc, mărfuri care aveau mare căutare.

Proprietatea lui (str. Dristorului nr. 92) se întindea din intersecţie până vizavi de „Fabrica de frânghii şi ţesătorie mecanică Philip Birman & fiul” (str. Dristorului nr. 91), devenită după Naţionalizare „Ţesătoria de in şi cânepă Elena Pavel/Unirea”.

Suprafaţa generoasă i-a permis să-şi aşeze acolo toate acareturile, inclusiv locuinţa. Casa tip vagon, amplasată la stradă pe latura dinspre Dristorului, se continua către Baba Novac cu băcănia. Alături de aceasta se afla cârciuma. Locului i se spunea, cum altfel, „La Dinescu”.

Schimbările forţate de regim politic şi social din perioada 1947 – 1948 l-au lăsat fără cele două prăvălii. I-au fost confiscate. Una a devenit „Centru de Pâine” (cârciuma) iar cealaltă (băcănia) a fost transformată în magazin de „Textile – Galanterie”.

La cel din urmă, mama, maistru blănar de meserie, mergea destul de des pentru rezolvarea chestiunilor de aprovizionare cu ţesături sau cu alte materiale specifice. Acolo era pentru ea „La Dinescu”.

De câte ori aveam ocazia intram şi eu cu mare plăcere. Înăuntru mirosea permanent a parfum ieftin, dar mirosea tare frumos. Pe latura opusă intrării se afla un mic raion cu articole de parfumerie şi de toaletă. O tânără în halat alb vindea parfum şi apă de colonie din sticle mari, de 2 – 3 litri, cu dop rodat, în sticluţe pe care clienţii le aduceau de acasă sau le cumpărau odată cu lichidul înmiresmat.

Mă uitam fascinat cum toarnă în cilindrul gradat şi apoi trece conţinutul în sticluţă folosind o pâlnie mică, din tablă zincată, cu gâtul foarte subţire. Alte vremuri,… alt parfum!

◦◦○◦◦

În ziua sorocită am luat amândoi drumul Dristorului. Totul a decurs, aşa cum ne aşteptam, fără poticneli. Am intrat în policlinică prin dreapta. O doamnă de la Fişier ne-a indicat numărul cabinetului la care eram programat, apoi ne-a îndrumat spre etaj. Scara ducea într-o sală de aşteptare măricică.  Până le venea rândul, acolo zăboveau pacienţii de la stomatologie şi de la chirurgie.

Fotoliile şi canapelele cu schelet din ţeavă nichelată, elegant arcuită, îmbrăcate în muşama albăstrie, m-au impresionat. Nu mai văzusem aşa ceva. Mama a vorbit cu asistenta şi aceasta ne-a asigurat că ne va chema în cabinet la momentul potrivit. Fără să aştept vreo invitaţie eu am vrut să verific cât de comodă este canapeaua şi m-am aşezat. Pe uşa din faţa mea, de cealaltă parte a sălii, scria mare „Chirurgie”. Mama mi-a urmat exemplul şi am început să vorbim în şoaptă cu toate că nu se afla nimeni prin preajmă.

La un moment dat, în liniştea aia s-au auzit dinspre scară voci agitate care creşteau în intensitate şi în încăpere au dat năvală o asistentă urmată de un puşti, cam de vârsta mea, cu tot capul bandajat gospodăreşte, aşa ca pe front şi de o femeie vizibil marcată, despre care eu am bănuit că trebuie să fie mama rănitului.

Mai văzusem capete bandajate. Eu însumi trecusem prin această procedură medicală, dar ceva nu se potrivea în cazul băiatului ăla. Avea capul mult prea înalt şi forma acestuia era din cale afară de ciudată. Femeia a fost invitată să ia loc lângă noi, iar asistenta şi puştiul au cârmit către cabinetul de chirurgie. Am rămas cu ochii fixaţi pe băiat. Când s-au întors cu spatele m-am dumirit. Îndărătul capului, deasupra cefei, se ghicea prin tifon forma unei toarte. Era clar. Puştiul purta pe cap un ţucal. În tentativa mea de a da glas constatării am rămas cu mâna întinsă spre uşa care se închidea şi vorbele mi s-au înnodat în gât. M-a dezmeticit asistenta de la stomatologie.

N-am lipsit prea mult. În sala de aşteptare nu mai era decât mama. Curios, am întrebat ce s-a întâmplat cu bandajatul. Vorbăreaţă şi sociabilă reuşise să afle povestea. Puştiul s-a jucat de-a războiul cu alţi copii. Văzuse el în filme că soldaţii purtau cască şi s-a gândit că ţucalul ar fi numai bun ca să-l facă mai soldat. Doar că la încetarea ostilităţilor pârdalnicul nu s-a mai lăsat înlăturat. Voinicul a început să plângă, războinicii s-au împrăştiat într-o clipă şi mamă-sa a rămas să se descurce singură. Încercările unor adulţi de a-l readuce în viaţa civilă au fost zadarnice. Panicată, biata femeie s-a gândit că la policlinică va primi un ajutor mai eficient şi pentru a nu stârni interesul oamenilor întâlniţi pe drum a găsit soluţia de a-l bandaja. Cred că parţial stratagema a fost reuşită. Doctorul de la chirurgie a rezolvat problema în câteva clipe (nu ştiu cum a făcut) şi cei doi au plecat uşuraţi acasă.

Mă încerca o adiere de invidie. La o astfel de întrebuinţare a ţucalului nu mă gândisem niciodată.

Cuvenite mulţumiri lui Ando fără ajutorul căruia povestea ar fi fost mai săracă… în imagini!

6 comments to Portrete şi întâmplări (XVIII) – La ce e bun ţucalul?

  • Anonymous

    Multe felicitări! Aceste amintiri ar trebui strânse buchet într-o carte despre istoria cartierului. Sigur merită! Recunosc că locuind de o viață în această zonă, am citit totul cu pulsul mai ridicat ca de obicei, frământându-mă pe scaun și cu un zâmbet larg pe față. Aplauze!
    Nu uitați să-i transmiteți lui Ando un teanc gros cu mulțumiri pentru pozele foarte valoroase puse la dispoziție. Pe scurt, bravo, de la toți băștinașii din zonă interesați de trecutul lor! Să știm și noi pe unde călcăm și ce a fost înaintea noastră.

    • Ando

      @Anonymus:Mulțumiri, dar așa cum am mai spus, fotografiile capătă adevărata valoare când are cine să le deslușească,în speță C.D.Mocanu!

  • Ando

    Întâmplarea în sine, precum și elementele documentare- cu migală inserate- fac din lectura acestui text, o adevărată desfătare. La cât mai multe asemănătoare, Dane! Știm că n-ai ajuns la fundul tolbei!

  • Vladimir Moraru

    Felicitări și mulțumiri pentru prețioasa reconstrucție a unei lumi dispărute, amintirile dumneavoastră sunt în fapt documente istorice pentru bucureștenii de azi și de mâine! M-am născut în Dudești-Cioplea, pe strada Tomis, și am locuit acolo pana la 11 ani, în 1957. Părinții mei închiriau doua camere în casa unor bulgari, familia Comanac. Grădina lui Bortosu, capul familiei, se întindea cam jumatate de hectar, pana la intrarea Miristei, care ducea în Drumul Murgului. Cunosc f bine zona, din capul Dudeștilor în vest, pana la Rond (capătul tramvaiului 18) în est, de la școală Vitan în Sud, pana la Bariera Vergului. O mătușa de-a mea, sora mamei, a locuit în prima parte a anilor 50 pe str. Eufrosina Popescu. Pana în primavara lui 1953 am fost la creșa / căminul de pe Calea Dudești, langa Mihai Bravu, unde directoare era “tovarășa Bazu.” Primele trei clase de școală le-am făcut la Vitan, a 4-a la școala de lansa biserica (catolica) de pe Tomis, dincolo de Istriei. Din acea perioada tin minte un teren de fotbal, cu tribune de lemn, pe partea stânga a lui Sulea, mergând spre Glina, dincolo de vechea fabrica de sticla, cam în dreptul lui Matei Ambrozie. Dacă memoria nu mă Înșeală, cred ca echipei locale i se spunea Flacăra (Flamura?) Roșie “Pielari” iar printre echipele cu care juca erau Butoiul, Abatorul și Viscofil. Am răscolit tot internetul, dar nu am reușit sa găsesc nicio referință la acel teren – demolat probabil înaintea construirii primelor blocuri la începutul anilor 60, poate în același timp cu stadionul PTT de pe Dristor, ras în 1959 – nici măcar în site-uri, bloguri “de specialitate” (Stadion de Cartier, etc) care încearcă sa facă un inventar al terenurilor dispărute. Am găsit referințe ca “Pielari” ar fi jucat pe Macabi, terenul foarte lat de la Vitan (unde am jucat și eu, în 1966, pentru TAROM în baraj pentru calificarea în Div. C), dar cred ca asta s-a intimplat mai târziu, după ce terenul din Cioplea a fost demolat. Întrucât am început sa mă îndoiesc de propria-mi memorie îl rog pe dl Mocanu sa facă apel, cu mulțumiri anticipate, la a dansului, cu adevărat prodigioasa…

    • C.D. Mocanu

      Vă mulţumesc domnule Moraru pentru gândul bun şi pentru aprecieri. Vreo două-trei zile nu vă voi putea răspunde cum se cade. Voi reveni deci la începutul săptămânii viitoare cu un răspuns cuprinzător. Cu speranţa că veţi fi îngăduitor, vă rog să ne urmăriţi. Să auzim de bine!

  • Vladimir Moraru

    Va multumesc pentru răspuns domnule Mocanu și aștept, răbdător, rezultatul cercetărilor dvs. Am continuat și eu și am găsit în arhiva digitala a ziarului Informația Bucureștiului (chiar în anul inaugural) în care se spune (aprilie 1954) ca pe “Terenul Dudești-Cioplea” se jucau meciuri din campionatul orășenesc, seria a V-a. Acest “teren Dudești-Cioplea” cred ca este diferit de terenul din Dudești, langa Piața Vitan numit Maccabi, Ciocanul, Arena Dudești, etc. Printre echipele listate sunt citeva pe care mi le amintesc, Flamura Roșie 7 Noiembrie (echipa Uzinelor Textile de pe Dudești, era cred, echipa gazda), Avântul Butoiul, Flamura Roșie Viscofil. Cred ca atunci cam 20-25 din cele 50 de echipe din campionatul orășenesc se numeau fie Flamura Roșie sau Flacăra Roșie. Tot în Seria a V-a figura și o Flamura / Flacăra Roșie Pielari, care bănuiesc e urmașa echipei Pielari înființată în 1947 de câțiva foști jucatori ai desfiintatei Carmen. Pielarii au jucat în 1956 în Divizia C, în 1962-63 au promovat în Div. B, apoi au căzut din nou în C. Cred ca aceasta echipa a jucat mai târziu pe Maccabi, iar cele mai “mici” pe “terenul Dudești-Cioplea.”

Leave a Reply

You can use these HTML tags

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>