Că ne place și ne pasă, nu-ncape îndoială; altminterea n-am face – de paișpe ani – treaba asta aici.
Ne place Bucureștiul, deși… nu merită; n-ar trebui, dar ne place! L-am folosit, l-am bătut cu piciorul și mintea, l-am înțeles, l-am ales ca loc de joacă…
Și încă ne place – din ce-n ce mai puțin, în starea lui de degradare și de nepăsare.
Uite… anu’ ăsta, bunăoară, tot mai rar ne-am plimbat prin oraș. Nu că n-ar fi fost atîtea ocazii: pietonale de sfîrșit de săptămînă, locuri de ieșit.
Și atunci?
O fi scîrba.
Scîrba de mizerie, de gunoi, de felu-n care totul decade și nimica nu se păstrează.
Nu mai găsim, în Centru, nici un loc mai de Doamne-ajută. Calea Victoriei – privind-o mai bine – e tot mai neîngijită. Stîlpișorii scoși rămîn aruncați pe trotuare, partea la modă din zona Amzei e soioasă, ca o șaormerie uriașă. Ateneul e un maidan. Între Universitate și Romană totul pute: găinaț, pișat, gunoaie stivuite pe trepte, oameni prăpădiți pe bănci. Cișmigiul, învăluit de praf, pene, găinaț și mizerie uscată.
Și totuși, lumea iese: orașu-i plin, chiar și-n zilele cînd circulația mașinilor nu-i oprită.
Dar nu-i vezi pe oameni veseli… Nu-i vezi plimbîndu-se, bucurîndu-se de întîlnirile ocazionale, oprindu-se fără rost, doar de dragul de-a fi împreună.
Lumea iese! Dar iese doar ca să aleagă să se ducă undeva: acolo pentru ceva, dincolo pentru altceva, dincoace pentru încă ceva… Nu să se vînture de colo-colo, nu să descopere, nu să-și încarce un sfert de ceas bateriile mergînd o stație pe jos.
Ieșitul în oraș, de la an la an, e tot mai ratat.
Bine spus!
Avem oraşul pe care ni l-am creat cu mânuţele noastre. Mereu am aşteptat să vină alţii să cureţe după noi, să SE facă, să SE repare, nu să FACEM şi să REPARĂM. Chiar şi găinaţul e tot o consecinţă a obiceiurilor noastre, că şobolanii ăia cu aripi (unii le zic porumbei) vin acolo pentru că unii din noi le tot aruncă pâine. Care pâine nici nu le face bine, se umflă cu ea şi nu mai pot zbura, aşa că îi lovesc maşinile şi-i împrăştie pe carosabil că, deh, tre’ să mănânce şi şobolanii fără aripi, ciorile şi coţofenele câte ceva. Avem şobolani, avem gândaci, dacă eram mai aproape de munte sigur aveam prin oraş şi vulpi (deşi prin Berceni mai ajung din când în când) şi urşi…
Chiar mă bucur că Nicuşor nu mai aruncă banii pe mofturile noastre. Încă visez că ne vom civiliza… am şi eu dreptul să visez, asta până la următoarele alegeri când, evident, va câştiga Fierea şi vor apărea iar n firme de curăţenie, unde sclavi moderni (că la salariul minim asta eşti – scalv modern) căraţi cu autobuzele din judeţele limitrofe vor da cu mătura şi cu mopul pe trotuare în fiecare zi, în vreme ce patronul lor va taxa PMB la preţ de şamponat străzile şi parfumat cu Channel No. 5.
Curățenia… moft?