Jurnalul realităţii (XLIV) – Poveşti de la Ţărănoaia (I)

scris de C. D. Mocanu

Precizări:

• Poveştile nu sunt despre Bucureşti sau despre bucureşteni. Sunt pentru bucureşteni. Să afle domniile lor cu ce ar putea avea de-a face în caz că vor cuteza să vieţuiască la ţară.

• Ţărănoaia este numele de alint pe care l-am dat unei localităţi ilfovene în care eu şi familia mea ne ducem traiul de, aproape, douăzeci şi cinci de ani. Aflată la limita de N-E a judeţului, circa 40 km. până la Bucureşti, într-o luncă mănoasă şi binecuvântată, comuna, căci nomenclatorul oficial aşa îi zice, are cinci sate componente care adună vreo 2.800 de suflete, două şcoli primare, o şcoală gimnazială, două grădiniţe şi cam atât. În rest nimica, nimicuţă. Ca la ţară! A îngheţat la nivelul anului 1989. Ba a mai şi regresat. Deşi are un potenţial uriaş, Ţărănoaia n-a intrat în secolul XXI pentru că primaşul e departe de gospodarul priceput, determinat să schimbe în bine comunitatea. „E băiat bun, e de-al nostru, îl ştim noi”, nu deranjează pe nimeni, nu lasă urme şi doar pentru atât este ales de mulţi ani, fără emoţii, cu încăpăţânare vinovată. Consilierii sunt croiţi după chipul şi asemănarea dumisale. Băştinaşii nu ştiu că „mult pot puţinii buni”. „Proveniţii” (adică cei veniţi din alte zări) ştiu, dar sunt o minoritate tolerată cu aroganţă, nevrednică de luat în seamă, deseori considerată „nişte proşti”.

Una peste alta, e frumoasă Viaţa la ţară… de Duiliu Zamfirescu! Cea reală nu e tocmai aşa. Îţi vine „câteodată să te c..i în ea”.

• Crâmpeiele de viaţă surprinse în jurnal NU sunt rodul fanteziei autorului. Întâmplări diverse, unele hazlii, instantanee sâcâitoare, surprinse aproape zilnic, poartă cu ele semnificaţia profundă a nivelului de instruire şi de educaţie a protagoniştilor şi a comunităţii în întregul ei. Chestiuni mici, mărunte, care au totuşi măreţia lor, alcătuiesc temelia unei vieţuiri rurale civilizate. Familia nu mai e familie, şcoala nu mai e şcoală, comunitatea nu mai e comunitate, biserica e şi ea pe-acolo… Să nu ne amăgim. Mai e mult până departe! Chiar dacă doare, cunoaşterea şi acceptarea realităţii este primul pas pe drumul anevoios, costisitor, al mântuirii.

Sâmbătă, 17 răpciune (septembrie) 2022

Sunt matinal şi nu de ieri-de azi. Mă scol zilnic din reflex, aşa cum spune un prieten, „cu capuʼn noapte”, la o oră începătoare de zi, atunci când unii rup încă patul împovăraţi cu somn greu.

O dată pe săptămână iau drumul Bucureştilor, nu mai des pentru că oraşul mă oboseşte, îmi pune în cârcă mizerii pe care refuz, în felul meu, să le car. Ducă-se pe pustii! Şi pe acesta îl fac de nevoie. Multe din găselniţele astea moderne care-i uşurează omului viaţa n-au parcurs încă cei patruzeci de kilometri până la Ţărănoaia.

Cu gândul de a evita traficul intens al dimineţii, nu purced niciodată mai devreme de ora nouă. Azi, sâmbătă fiind, am făcut o excepţie. Trebuie să ajung la Bucureşti, să-l traversez de la est la vest şi să mai merg un pic dincolo de el. Mă duc la copii. Nu mi-am văzut nepoatele de vreo… patru-cinci zile. Aşa se face că la şapte jumate am rupt porţile urmând să fac o oprire la magazinul din sat, cât să cumpăr necesara pâinică.

 ◦◦○◦◦

La intersecţia celor două drumuri principale care formează osatura localităţii, un băiat de-al locului, să-i spunem Adrian, a făcut un magazin sătesc cu autoservire. Da, magazin cu autoservire la Ţărănoaia! Civilizat, curat, aprovizionat cu tot ce trebuie, de la sare, chibrituri şi butelii de aragaz la specialităţi de dat pe goarnă şi mai ales cu preţuri rezonabile. Munceşte, ajutat în ale hârtiilor de soţia lui, de-i sar capacele. Când puterile unui singur om nu mai fac faţă i se alătură două fete din sat. Fac şi ele un bănuţ cinstit. A început cu o prăvălie un pic mai mare decât coteţul găinilor mele. Vindea, mai ales, băutură ieftină căutată cu disperare de toţi drojdierii localităţii. Cu multă muncă şi cu inteligenţă a ajuns la magazinul invidiat de mulţi dintre negustorii cărora le-a luat clienţii. A reuşit să destrame până şi clubul beţivilor care se întruneau la uşa prăvăliei. Azi, orice tentativă este reprimată viguros. Nărăviţii continuă să bea, dar niciodată în faţa sau în prejma magazinului.

◦◦○◦◦

Cum distanţa nu este mare, am ajuns foarte repede. În interior câţiva cumpărători umblau printre rafturi. La casă aşteptau alţii. Mi-am luat cele de trebuinţă şi m-am aşezat la rând. Intrarea şi ieşirea se fac printr-o singură uşă aflată în capătul unui culoar, un fel de strungă modernă, astfel încât toţi clienţii să treacă pe sub ochii casierului.

Cât am zăbovit la coadă, în magazin au intrat unul după altul, la intervale scurte scurte de timp, cinci-şase bărbaţi tineri, consăteni ai celor dinăuntru. Toţi, dar toţi, au salutat cam aşa:

– Să trăieşti nea Adi!

– Noroc Adiţă!

– Salut Adriane!

– ʼMneaţa patroane!

– Bună dimineaţa Adriane!,

de parcă altcineva nu mai era pe acolo. Niciunul, dar niciunul, n-a rostit simplul, politicosul şi civilizatul „Bună dimineaţa!” incluzându-i astfel pe toţi cei de faţă în salutul lor. Erau în fond vecinii, cunoscuţii şi concetăţenii lor dintr-o comunitate mică în care se ştiu unii pe alţii.

Pe loc mi-am amintit de Marin Preda şi de ţăranii lui:

„Moromete n-a înţeles cum s-ar putea câştiga o mie de lei într-un drum la munte, dar n-a avut nimic contra îngrăşării cailor. Au vândut porumb, au cumpărat ovăz şi prin iarnă părul cailor strălucea ca mătasea.

Moromete însă tot nu se mişca. Petrecea seri lungi cu prietenul său Cocoşilă, discutând politică sau ascultându-l pe Niculae care citea poveşti grozave din cărţi luate de la alde nean-su Cristache al luʼ Dumitrache. Erau seri turburătoare. […]

Dar Cocoşilă? Cocoşilă era un ins care stârnea în Moromete ceva neînchipuit de plăcut, ca şi poveştile lui Niculae. Venea seara şi ciocănea în uşă făcând pe boierul. I se spunea „intră”, intra şi dădea bună seara numai Catrinei, spunând de fiecare dată că „la proştii ăilalţi nu dau bună seara”, făcând-o pe Catrina să se ruşineze, dar să şi pufnească în râs, îi punea lui Niculae întrebări gramaticale şi istorice, lui Paraschiv îi punea una şi aceeaşi întrebare (când se însoară?), iar fetei celei mari îi recomanda să se mărite cu Năstase Besensac (un flăcău bicisnic). Numai că Moromete avea vechi răfuieli şi nu-l slăbea nici o clipă.”

Sunt sigur că ţăranii mei, cei cu pricina, n-au citit Moromeţii, iar eu unul nu îndrăznesc să-i compar cu Cocoşilă. Pe ei lipsa de instruire şi de educaţie îi determină să creadă că „proştii ăilalţi” nu merită să fie salutaţi. Se cred „dăştepţi”. Îi strică şi pe cei mici. Cineva ar trebui să le pună oglinda în faţă. Dar cine?

Înaintea mea o fetişcană şi-a aşezat cumpărăturile pe tejghea. Nu le-am luat seama. M-a făcut curios solicitarea acesteia:

– Nea Adriane, dă-mi şi patru „pernuţe”!

Mă întrebam despre ce „pernuţe” poate fi vorba căci acestea se găsesc în dotarea felinelor, îşi ascund ghearele în ele. Celelalte sunt perniţe. Nea Adrian a dispărut pentru o clipă, s-a întors cu o cutie verde conţinând un cunoscut detergent de tip toate într-unul sau trei într-unul, a desigilat-o şi i-a dat fetii patru capsule, adică „pernuţe”. Am căzut pe gânduri constatând că la Ţărănoaia detergentul se vinde la bucată.

Mi-am văzut de drum şi ajuns la destinaţie nepoţelele mele m-au făcut să uit de toate.

După câteva zile, cu ocazia unei alte incursiunii pentru procurarea pâinii, l-am abordat pe Adrian, i-am povestit întâmplarea cu detergentul şi l-am întrebat ce se întâmplă.

– N-aţi văzut tot! Se cumpără o „pernuţă”, un morcov, doi cartofi, două cepe, un cârnat. N-are lumea bani. Nici berea nu se mai vinde ca altă dată. Eu abea îmi scot cheltuielile. Despre câştig nici nu poate fi vorba. De la ENEL mi-a venit o factură de două mii cinci sute de lei. Încă puţin şi trag obloanele.

M-a întristat. Las deoparte că este aberant ca într-o zonă legumicolă, altădată vestită, grădinarii să cumpere de la magazin ce ar fi putut produce în gospodăria proprie. Nu se mai munceşte. Bătrânii vor, dar nu mai pot. Tinerii pot, dar n-au chef de muncă. Preferă să împuşte francul şi să stea cât e ziulica de lungă pe şanţ. Şi ăstora tot de la instruire şi educaţie li se trage.

Nu-i de glumă! Pogoară criza peste Ţărănoaia. Cineva ar trebui să vadă asta. Dar cine?

Deunăzi tanti Anicuţa, vecina mea deretica prin grădină. Trecută de optzeci de ani, încă nu-i vine să stea locului. Am profitat şi am ispitit-o cu mare plăcere să schimbăm câteva vorbe, să punem ţara la cale. După ce am epuizat toate subiectele de interes, după ce am aflat ultimele întâmplări din viaţa localităţii, tanti Anicuţa m-a atacat frontal:

– Auzi mamă, ce e „haloiunu” ăla că m-au înnebunit ăştia la televizor?

Na belea! I-am explicat atât cât m-am priceput că este o sărbătoare, făcând-o să înţeleagă că nu este una creştină, mai degrabă păgână şi că este adusă la noi pe valul libertăţii de la mama dracului.

– Da ce mamă n-avem destule sărbători frumoase? Nu sunt suficiente? Măcar de le-am sărbători pʼastea de le-avem!

Vox populi! Cineva ar trebui să audă asta. Dar cine?