Jurnalul realităţii (XLV) – Despre neuitare

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Crâmpeiele de viaţă surprinse în jurnal NU sunt rodul fanteziei autorului.

17 brumar (noiembrie) 2022

Corespondez  cu un prieten plecat de acasă în lumea largă acum vreo 50 (cincizeci) de ani. O perioadă a fost departe, dar nu peste mări şi ţări. Apoi, pentru că „Viaţa este ca o frunză/ Ce pluteşte pe un lac./ Vine vântul şi-o suceşte,/ O suceşte după plac.”, s-a dus foarte departe. Şi a rămas acolo.

Descinde dintr-o familie care pe la 1900, prin muncă stăruitoare, cu pricepere, a început să lase urme trainice în viaţa şi în peisajul Bucureştilor. Unele rezistă încă, deşi făcătorii lor au fost împinşi în uitare.

Împreună ne străduim să compunem din cioburi de amintiri, întărite cu documente publice şi cu cele care trecute din generaţie în generaţie îi aparţin, povestea unui colţ de  Bucureşti binecuvântat şi de familia lui.

Arhiva prietenului meu este păstrată de cel mai mic dintre cei trei copii ai săi, toţi băieţi, adulţi cu rosturi serioase în ţări cu vechi tradiţii capitaliste şi administrată de soţia acestuia, româncă din sudul Bucovinei. Accesul greoi la documente ne stânjeneşte puţin osteneala. Comentând deranjul am schimbat câteva replici:

El: „Nora mea, care după 12 ani acolo vorbește cu mine în …..eză la telefon, ține totul în pungi de plastic într-o ladă de metal. Locul lor [al documentelor] e înapoi acasă.” [Acasă înseamnă în România.]

Eu: „Din nefericire foarte mulţi români stabiliţi în lumea largă se dezrădăcinează cu mare uşurinţă. Îşi uită neamul, îşi uită strămoşii, îşi uită limba, îşi uită ţara. În realitate nu au preţuit niciodată valorile astea pentru că nu au fost educaţi să o facă.”

El: „…….. eu n-am uitat nimic, dar absolut nimic. Și cu siguranță că am fost educat să nu uit, deși, nu pot nega, au fost momente când am încercat să uit, dar iată că nu s-a putut, totul e înfipt adânc în creier.”

Şi în suflet prietene, adaug eu acum. Căci creier înnobilat cu valori inalienabile fără un suflet pe măsură, apoi „aiasta nu se poate!”.

Educaţia şi instruirea costă mult, dar lipsa lor este înspăimântător de scumpă. Acest preţ îl plătim în fiecare zi cu asupra de măsură.

Post Scriptum

Radio România Actualităţi, postul auzit în casa mea de la deşteptare până la stingere, a transmis azi o ştire pe care am prins-o din zbor, fără să reţin prea multe amănunte. Un cineva, descusut de reporter, declara stăpân pe sine că pentru a promova specificul local teleormănean (folclorul, gastronomia, portul popular…) a organizat într-o localitate rurală din judeţ un branci. Cuvântul ăsta m-a electrocutat. Îl ştiu, îi cunosc înţelesul. Nu aparţine limbii române nici măcar ca neologism, darămite lexicului atât de expresiv din Teleorman. Ce dracu promovează ăsta? Avem noi suficiente cuvinte care pot exprima frumos, pe înţelesul tuturor, acelaşi lucru. Nuca proţăpită  de vorbitor direct în perete mă sâcâia. Dacă n-am auzit bine? Am dat atunci fuga pe net să verific. Şi am găsit!

Am aflat astfel că: „…. una dintre cele mai bune metode de a descoperi istoria şi mixul cultural este gastronomia. La brunch (breakfast + lunch) vom fi îmbiaţi să degustăm preparate vechi, gătite de localnici cu ingrediente din curţile lor.”

Nu ştiam că gastronomia este o metodă de cercetare, chiar una dintre cele mai bune, care ne desluşeşte tainele „mixului cultural”, (ce amestec cultural frate?). Localnicilor care gătesc „preparate vechi” cu „ingrediente din curţile lor” (Doamne fereşte!) le-a explicat cineva în dulcele grai românesc ce sunt alea mix, branci, lanci, brecfăst? Puţin probabil! Îndemnul „să degustăm preparate vechi” s-ar putea să aibă consecinţe medicale neplăcute! Una peste alta, un text stângaci din categoria „generoasă menirea – ruşinoasă împlinirea”, scris de mâna dreaptă fără altă contribuţie.

Evenimentul, în esenţă lăudabil, a fost pus la cale de Asociaţia Centrul de Resurse al Comunităţii Talpa (CERC – Talpa), judeţul Teleoman. S-a desfăşurat într-o gosodărie trecută peste vremuri din satul Talpa – Ogrăzile folosită la realizarea filmului Moromeţii şi nu în Siliştea Gumeşti aşa cum, pentru cunoscători, lasă a se înţelege  enunţul înşelător „Brunch în ograda lui Moromete”.

◦◦○◦◦

Un tânăr asistent universitar testa în scris fiecare serie de studenţi cu care începea să lucreze. Testul  conţinea un set de câteva întrebări ce vizau pregătirea profesională şi un altul cu întrebări de cultură generală. Ştia ce se întâmplă în învăţământul preuniversitar, dar afla astfel cu cine are de-a face şi îşi ajusta efortul pentru ca rezultatul muncii lui să le fie studenţilor de maxim folos. Într-unul din aceste teste a întrebat: „De ce este importantă pentru cultura română localitatea Siliştea Gumeşti din judeţul Teleorman?”. Dintre toţi şi nu erau puţini, unul singur a răspuns „E ceva în legătură cu un scriitor.”. Ceilalţi au bătut câmpii sau au răspuns „Nu ştiu.”. De atunci, pentru a-şi proteja mintea şi sufletul a renunţat la test.

◦◦○◦◦

Organizatorii au colaborat cu diverse comisii şi comitete. Dacă atunci când era vremea ar fi „colaborat” măcar puţin cu şcoala, rezultatul demersului lor era, poate, unul demn de toată admiraţia. Aşa… au făcut pulbere imaginea sărbătorii. Patriotismul local, cel care, măcar delarativ, i-a îndemnat la treabă, s-a dovedit a fi doar o lozincă.

După cincizeci de ani trăiţi printre străini prietenul meu n-a uitat nimic, nici neamul, nici strămoşii, nici limba, nici ţara şi ca el sunt mulţi. Cei de la CERC – Talpa împreună cu partenerii întru branci se dezrădăcinează printre ai lor. Au început cu limba în care s-au născut.

Am mai spus-o şi repet: Familia nu mai e familie, şcoala nu mai e şcoală, comunitatea nu mai e comunitate, biserica e şi ea pe-acolo… Cine să le tălmăcească rătăciţilor  înţelesurile unei vechi învăţături de credinţă:

„Din suflet eu fi-ţi-voi, tu, neamule al meu, de-a pururi neruptă a ta parte.”