despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Portrete şi întâmplări (XIX) – Gogu

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este despre evenimente, fapte, întâmplări, pe care le-am trăit și despre oameni pe care i-am cunoscut, așa cum mi-au rămas în minte, în suflet, uneori în însemnări.

Îl ştia toată suflarea Vitanului, de la Poştă până la Moară, dar foarte puţini îl cunoşteau. Era un fel de simbol ciudat al mahalalei. I se spunea Gogu. Dumnezeu ştie dacă era numele lui sau doar o poreclă.

Părea că ar fi cerşetor, dar nu cerşea, nu cerea nimic, nu deranja pe nimeni. Dacă i se oferea, primea cu bucurie câte ceva de mâncare, ţigări, îmbrăcăminte sau încălţăminte. Refuza banii şi băuturile alcoolice.

Vara, mama îl chema în curte şi la masa de sub cais îi punea dinainte o strachină cu mâncare. Totdeaua saluta cu Săruʼ mâna! şi mulţumea cu Bogdaproste!. La marile sărbători sau la pomenirea morţilor îi pregătea un pachet cu ce se găsea şi câte o ţoală care nouă nu ne mai era de folos. Ca mama făceau şi alţii. Nu erau avuţi, cum nu eram nici noi, dar rupeau un pic din sărăcia lor, o împărţeau cu cei mai săraci decât ei. Mahalaua nu-şi lăsa necăjiţii să facă foamea.

Gogu purta haine modeste, care uneori nu-i erau pe măsură (de căpătat!), însă totdeauna curate. Nu îmbrăca niciodată zdrenţe. Cravata şi şapca erau nelipsite, indiferent de anotimp.

Se deplasa cu o oarecare dificultate. Trăgea piciorul stâng afectat din naştere de un fel de paralizie care-l făcea parţial nefuncţional. În plus, laba piciorului era nefiresc răsucită în afară. Din această pricină încălţările se uzau foarte repede. Nimic nu-l împiedica să măsoare Vitanul de la un capăt la altul, fără preget. Când obosea se aşeza pe treptele vreunei prăvălii sau direct pe bordura trotuarului, se odihnea şi pornea mai departe. Umbla cu aceeaşi vigoare şi prin alte zone ale oraşului.

Vorbea puţin şi doar atunci când era întrebat. Se exprima mai greu, împiedicat, dar inteligibil şi cu noimă. Înţelegea tot şi reacţiona ca un om normal deşi, cei care nu aveau răbdare să-l asculte spuneau că-i dus cu capul. Se înşelau! După ce făceau băşcălie de neputinţele lui şi Gogu le lua familiile la rând, se dezmeticeau: Băăă… ăsta ne înjură!. Se găsea totdeauna cineva care să-l apere şi zmecherii se lăsau păgubaşi irosind astfel ocazia de a o fura din cauza luʼ Gogu.

Nu ştiu dacă mergea la biserică. Eu nu l-am văzut pe acolo. Sunt sigur însă că părintele Micşunescu şi părintele Bărbuleanu îi purtau de grijă.

Provenea dintr-o familie de ţigani de pe Niţă Elinescu. Naţia lui nu deranja pe nimeni. Nici pe el. Nu se vorbea atunci despre discriminare, nu auziserăm de romi. Ţiganii făceau parte din comunitatea mahalalei cu bunele şi cu relele lor. E drept că nici ei nu-şi permiteau extravaganţe care să tulbure liniştea  convieţuirii.

Şaten-aproape blond, cu ochi verzi şi cu pielea doar un pic bronzată, Gogu nu se arunca în neam. Era frate cu mama lui Marin Mutu, căruia i se spunea aşa penru că era mut, şi a lui Puică. Locuiau toţi patru claie peste grămadă într-o casă mică şi dărăpănată. O duceau greu, dar trăiau împreună. Bunicul, Anghel Anghimoft, le făcea porţie din rodul muncii lui şi le trimitea din când în când câteva kilograme de carne pentru gătit. O perioadă aveau măcar ce mânca.

Când cea care-i ţinea laolaltă a plecat la cer, de familia lor s-a ales bules.

Marin Mutu a găsit sprijin şi ocrotire în familia numeroasă a lui Anghimoft. Un alt Marin, dintre ai acestuia, l-a înscris la şcoala specială, îl îmbrăca, îi suporta cheltuielile, îi dădea bani de buzunar, îl îngrijea ca pe un frate şi Mutu, care avea talent la desen, a ajuns un talentat … tinichigiu auto.

Puică, pentru nenumăratele rele pe care le-a făcut, a petrecut mulţi ani la „Draga Nenii” şi s-a pierdut în negura unei existenţe infracţionale fără să lase urme.

Gogu s-a mutat pe Vitan colţ cu Gălbinaşi (Vitan nr. 193) în curtea frizeriei lui Hruşciov, vizavi de Ion Oltenaşu,  într-o casă mult mai prăpădită şi mai mică decât cea din care plecase şi pe care o împărţea cu nişte ţigani dubioşi veniţi dinspre Olteniţa. Nimeni nu plătea nimic. De milă, proprietarul le-a oferit un adăpost, dar după puţin timp i-a scos afară pe toţi, incusiv pe Gogu.

Aflase omul că acolo se petreceau diverse chestii nu tocmai în regulă, vecinii începuseră să se zbârlească şi nu a stat pe gânduri. Ţiganii, speriaţi, au plecat din Vitan iar lui Gogu i-a găsit o altă casă la Moară, în apropierea podului peste Dâmboviţa.

A trecut astfel o bucată de timp şi într-o bună zi Gogu a dispărut. Parcă îl înghiţise pământul. Nu se  mai întâmplase asta. Unii se gândeau la ce era mai rău. Tata a avut ideea să-l întrebe pe căpitanul Duţu, sectoristul mahalalei. Venea des pe la noi ca să-i verifice puşca de vânătoare şi muniţia, adicăăă… să-şi potolească focul interior cu un vin bun, de la mama lui din Vrancea, şi cu ce mai încăpea pe lângă.

A aflat astfel că Gogu plecase în Colentina la nişte neamuri de-ale lui. Vestea a fost transmisă fără verificare, sursa era sigură, prin agenţia locală de ştiri VV – Vocea Vitanului şi lumea s-a liniştit. Apoi a venit uitarea. Cine mai avea timp de Gogu?

L-am revăzut după vreo doi-trei ani, prin februarie-martie 1973, la cinematograful Flamura (Şos. Giurgiului nr. 119)… în filmul Cu mâinile curate. Făcea figuraţie! Nu-mi venea să cred şi pentru a elimina orice urmă de îndoială, am mai vizionat încă o dată filmul. Nu m-am înşelat. Iată-l!

Este unul dintre clienţii cârciumei de mahala, fabuloasă scenografie, în care comisarul-şef Roman (Ilarion Ciobanu) îl convinge pe Oarcă (Sebastian Papaiani), un mărunt combinator, să colaboreze cu el şi să-i dea informaţii din interiorul lumii interlope bucureştene.

Avertizaţi de mine, alţi copii ai Vitanului mi-au validat constatarea. A fost sărbătoarea sufletului meu. Gogu trăia şi rămăsese aşa cum îl ştiam eu: necăjit, sărac, chinuit de neputinţe fizice, dar demn. Sunt sigur că nu venise acolo pentru un pahar de săniuţă ca mulţi dintre drojdierii care animau decorul. Se mulţumea cu un bănuţ şi/sau cu o farfurie de mâncare.

Ca vîrstă, ne despărţeau vreo paişpe-cinşpe ani. Era mai bătrân ca mine. Puţin probabil ca spre sfârşitul anului 2022 să mai vieţuiască în astă lume.

Odihneşte-te în pace Gogule că mult ai fost încercat!

4 comments to Portrete şi întâmplări (XIX) – Gogu

  • Ando

    “Mahalaua nu-şi lăsa necăjiţii să facă foamea.” O frază superbă care cuprinde toată atmosfera mai potolită a acelor ani, când oamenii se gândeau efectiv şi la cei năpăstuiţi de soartă.

  • Anonymous

    Excelent, mulțumim mult! Ca de obicei în viață, ceea ce vedem, nu este doar ceea ce vedem!

  • Cătălin Cojocaru

    Vă mulțumesc și vă felicit pentru acest articol.

  • Costel

    Un articol care-mi a adus aminte de frumoși ani ai copilăriei mi-am reamintit de acest Gogu de fam Olteanu și frizeria lui Axinte! Frumoase timpuri au fost! Numai bine!

Leave a Reply

You can use these HTML tags

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>