Urme ale trecutului (XXXIII) – Portocalele copilăriei…

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Urmele evocate în povestea ce va să vină NU se găsesc în colecţia mea de vechituri. Sunt păstrate doar în sipetul memoriei şi în câteva fotografii vechi.

… ale copilăriei mele. Parcă a fost ieri deşi a trecut ceva vreme de atunci, iar acum nepoţii mei au vârsta la care eu făceam cunoştinţă cu portocalele.

Se întâmpla în prima parte a anilor 1950. Fructele astea aduse de pe alte meleaguri erau pentru noi fructe de sezon. Nu se găseau tot timpul anului. Ieşită din război cu „datorii” înrobitoare impuse de Uniunea Sovietică, ocupată de glorioasa Armată Roşie care-şi revendica şi îşi lua tainul, angajată într-un admirabil efort de dezvoltare, dar şi cu dorinţa de a îndulci, atât cât se putea, traiul chinuit al celor mulţi, România le importa numai iarna. Pentru copii, chiar şi pentru mulţi adulţi, prima zăpadă mirosea a portocale. Deveniseră  un fel de simbol al sărbătorilor de la sfârşit de an.

Aveau un preţ accesibil şi se găseau din belşug în magazinele Alimentara, la cofetării sau la Aprozar. Existau şi familii necăjite pentru care portocalele însemnau o poftă cu neputinţă de împlinit. Chiar şi acestea se bucurau măcar de una, mai ales în preajma sărbătorilor.

La vremea aia în toate fabricile, în toate instituţiile, sindicatele (care erau încă sindicate, nu „curele de transmisie”) organizau înaintea Anului Nou serbarea Pomului de Iarnă (Crăciunul fusese scos din calendarul sărbătorilor româneşti!) în cadrul căreia toţi copiii salariaţilor primeau cadouri de la Moş Gerilă (Moş Crăciun murise în război!). Pe lângă haine, încălţăminte, dulciuri, cărţi, jucării…, pachetele Moşului conţineau musai şi râvnitele portocale.

În dimineaţa zilei Naşterii Domnului şi în prima zi a noului an (Sf. Vasile cel Mare), înainte ca familia să se aşeze la tradiţionala masă de sărbătoare, femeile, săvârşind un gest creştinesc, împărţeau celor vitregiţi de soartă din belşugul mesei lor. Puneau de toate pe o tavă şi la loc de cinste potriveau şi câte o portocală-două.

Despre fructele cu coajă parfumată pe care trebuia să o îndepărtăm pentru a ne bucura de savoarea miezului lor alcătuit din feliuţe zemoase ştiam doar că sunt din aceeaşi familie cu lămâile şi că îşi au obârşia în ţările calde, acolo unde soarele zâmbea pământului încâlzindu-l tot anul şi din această pricină nu ningea niciodată.

La noi, portocalele veneau din Israel. Mari, ochioase, erau protejate una câte una în şerveţele  de hârtie subţire, rozalie, inscripţionate cu sigla JAFFA într-un chenar oval şi rânduite cu grijă în lădiţe din lemn. Nu se foloseau chimicale pentru a le prelungi viaţa. Gospodinele pricepute păstrau coaja şi o conservau sau o foloseau în stare naturală la prepararea prăjiturilor de casă.

Mi-au însoţit şi mi-au bucurat copilăria cu gustul lor specific, dulce, puţin acrişor şi cu aroma care umplea toată casa atunci când le descojeam. Savurându-le pe îndelete mă închipuiam într-o livadă de portocali încărcaţi de rod, culegând pe alese şi mâncând pe săturate.

Ani mulţi, vreo cincizeci, am purtat cu mine visul ăsta, până când Dumnezeu a îngăduit să-l trăiesc întocmai. Am regăsit atunci portocalele copilăriei mele şi acum, ştiind că există, iar le duc dorul.

Înaintea Crăciunului, cam pe la tăiatul porcilor, tata aducea acasă o sacoşă mare, din pânză, burduşită cu bulgări portocalii, bine mirositori, înfăşuraţi în hârtie fină. Era cadoul pe care eu îl căpătam de la familia Iamandi.

Cei doi, soţ şi soţie, „ţineau” Aprozarul de la intersecţia Constantin Nottara cu Dudeşti, la doi paşi de fabrica în care tata lucra.

Erau nişte oameni deosebiţi. Nu semănau defel cu vânzătorii obraznici, neciopliţi, agresivi şi îngălaţi de la multe dintre celelalte prăvălii de legume-fructe din cartierele mărginaşe ale oraşului. Aveau ceva ce atunci nu înţelegeam. Aveau carte şi educaţie. Veneau din altă lume şi asta se observa imediat.

Chiar şi magazinul arăta altfel. Îngrijit, ordonat, dichisit, curat, ispitea clienţii şi nu erau puţini. Prin faţa lui se încrucişau drumurile zilnice ale celor care munceau în unităţile economice din apropiere: Uzinele Textile 7 Noiembrie – fostă Ţesătoria Mecanică Dâmboviţa, Ţesătoria de Mătase Ilie Pintilie – fostă Lyon, Depoul I.T.B. Dudeşti şi Fabrica de Ace de Tricotat Bucureşti.

Domnul Iamandi îşi slujise Ţara şi Regele ca ofiţer al Armatei Regale. La sfârşitul războiului, întors din Cehoslovacia, a fost încorporat în noua armată a României. Apoi, pentru că nu vedea cu ochi buni regimul politic, patria recunoscătoare l-a aruncat în temniţă. Doamna Iamandi, care era învăţătoare, a fost alungată din învăţământ.

După „reeducare” n-a mai vrut nimeni să-i angajeze. Tovarăşii de la „Cadre” erau vigilenţi, nici să n-audă de „politici” sau de familiile lor. Şi aşa au ajuns la Aprozar.

Nu aveau copii. Veneau pe la noi, la curte, mai ales toamna când mahalaua mirosea a „Căpşunică” şi a „O mie una”, pentru un grătar, un şpriţ şi un taifas prelungit.

Între Crăciun şi Anul Nou, tata le „făcea” un iepure, adică îl împuşca în grădinile bulgarilor din Dosul Morii, cam pe unde se găseşte azi C.E.T. Bucureşti-Sud, îl golea de maţe fără să-l jupoaie şi îl ţinea aşa în blană două-trei zile atârnat la streaşina casei ca să-l frământe gerul. Preda apoi şoşoiul îngheţat lemn domnului Iamandi care se ocupa mai departe de cele necesare, inclusiv de pregătirea fripturii. Îl suspectam că înainte de a sta la păstrare fusese vânător. Prea ştia multe!

Totdeauna căpăta la schimb, pentru băiat (băiatul eram eu), curmale şi smochine, alte fructe din ţările calde pe care le vedeam doar iarna. Nu eram un împătimit consumator. Le asociam cu trecerea într-un an nou.

Smochinele, înşirate ca mărgelele pe un fir de rafie, veneau din Grecia. Curmalele, fără sâmbure, aduse din Iraq, erau presate într-un calup de mărimea unui pachet de unt, ambalat în celofan transparent inscripţionat cu sigla „Babylon” şi cu imaginea celebrului leu babilonian.

După 1965, pas cu pas, portocalele JAFFA au fost înlocuite de portocalele greceşti până ce au dispărut cu totul. Nu erau la fel de bune, dar se găseau încă din belşug. Cine să-şi închipuie că după câţiva ani le vom duce dorul?

Prin 1988-1989 erau o apariţie rară. Când se răspândea vestea că „au băgat portocale”, lumea reacţiona cu disperare de parcă năvăleau tătarii. Cât ai clipi se forma o coadă deprimantă. Timp pierdut, nervi, umilinţă,… pentru „doar două kile ca să apuce toţi”. Reuşita într-o astfel de întreprindere devenea o ispravă invidiată.

Nu întâmplător, în decembrie 1989, după singura reprezentaţie a spectacolului „Revoluţia română în direct”, printre primele produse alimentare aruncate pe piaţă „la liber” se găseau şi portocalele. Iată cum au fost primite:

Acum iarna nu mai miroase a portocale. Sunt disponibile tot timpul anului şi asta nu e rău, însă calitatea lor lasă de dorit. E cu mult sub standardele acceptate de ţările către care ne uităm ca la icoane. Şi peste toate sunt scăldate în chimicale nocive care le fac nemuritoare. Cu două luni în urmă am pus una în frigider, la păstrare şi arată de parcă s-ar fi întâmplat ieri.

Chiar şi aşa, nu ştiu câţi au parte de ele. E multă lume necăjită. Dar ştiu sigur că odată românii s-au desfătat cu portocale adevărate. Prin urmare eu tânjesc după portocalele copilăriei mele.

Fotografiile sunt capturi din filme documentare difuzate de CINECLIC.