Rămîne, cică, grădina de fală a Capitalei…
Dar doar așa, prin șubredă comparație cu restul spațiilor publice de recreere; fiindcă, în sine, Cișmigiul nu mai are nimic – nimic! – care să dovedească că-i un loc plăcut.
Da, vedem lucrurile care „se fac”.
Vedem că podul cel mare s-a renovat, vedem că găinațul se mai spală, vedem că din cînd în cînd – în campanii sezoniere – se mai drege cîte ceva dărăpănat.
Dar nu simțim deloc c-ar fi nici parc, nici grădină, nici oază, nici loc de relaxare; e doar un spațiu.
Nu simițim nici măcar că se întreține, că-i în fiecare zi cineva care să se-ngrijească de el!
Cișmigiul nu te-atrage, nu te-ncîntă, nu te bucură, nu-ți face nici o promisiune… nu cîștigi nimic dacă pierzi vremea-n el.
Decăderea asta continuată în ultimii douăzeci de ani – a lui, a celorlalte parcuri și a tot Bucureștiului – nu-i oprită de nimic, de nimeni.
Cișmigiul colorat • Comorile Cișmigiului • Cișmigiul bun • Cișmigiul rău • Cișmigiul dimineții mele • Cîntarele din Cișmigiu
Unul dintre motive ar fi că el nu este îngrijit și gândit de grădinari bine pregătiți, puși la punct cu istoria și tradiția lui, care să lucreze permanent acolo, așa cum era înainte. Trebuie să existe o consecvență în îngrijirea și înțelegerea lui, nu să apară ocazional doar niște găinățari, măturători și forfecari plictisiți, care îi distrug constant cu nonșalanță identitatea.
Diferitele zone ale parcului au fost anume gândite. Spre exemplu, colțul dinspre liceul Lazăr, cu brazii feluriți, îngrămădiți unii în alții, aduc aminte de pădurea munților totdeauna verde. Poiana netedă și înverzită e amintită de pajiștea dinspre piața Valter Mărăcineanu. Aspectul romantic, specific epocii, a fost gândit de arhitectul Arhitectul W. Mayer. De aici propunerea lui de a se face stânci și grote. Pe acel deal se cultivau plante medicinale.
Vienezul, era preocupat de realizarea unor succesiuni de tablouri, de crearea mai multor alei, din care unele să fie umbrite pentru a feri pe oameni de soarle torid al verii. Parcul trebuia să fie ospitalier, deopotrivă pentru bătrâni și tineri. De aici rațiunea colțurilor liniștite și umbroase și a aleilor largi și spațioase.
Degradarea și înapoierea unui popor se observă și prin ceea ce face cu trecutul său. Spre exemplu, pe aleile de lângă restaurantul Monte Carlo, erau odată cele mai vechi bănci din sec XIX, originale, care se mai găseau în București. Au fost aruncate și înlocuite de proști („erau vechi”). S-ar putea să mai existe 1-2 exemplare cu picioarele asfaltate din greșeală și lăsate pe locul lor. Tradiție înseamnă să știi să păstrezi ceva neschimbat, să apreciezi efortul predecesorilor care ți-au transmis ție acele valori. La noi nu există așa ceva.
Cu rare excepții, aproape întotdeauna am fost conduși de oameni incompeteți sau în cel mai bun caz indiferenți.
Grădina Cișmigiu s-a dorit a fi un altar de preamărire a naturii, veșnic vie și înviorătoare, împlinită cu ceea ce omul a putut crea mai gingaș prin rabdare și voință.