Niţică istorie – Ce se învăţa la Gaz şi Electricitate

scris de C. D. Mocanu

La începutul anului 1943 „Direcţiunea Societăţii Generale de Gaz şi de Electricitate din Bucureşti, în grija sa de a da posibilitatea personalului său tehnic să-şi complecteze cunoştinţele profesionale,  a hotărît să înfiinţeze o «şcoală de perfecţionare pentru mecanicii şi electricienii din diferitele servicii tehnice» ale Societăţii.

Sʼau avut în vedere, în special, lucrătorii ce au o pregătire minimă pentru a putea urma aceste cursuri, cum şi pe acei care îndeplinesc servicii în care se cer mai multe cunoştinţe decât cele ce se pot câştiga în mod obişnuit. Este vorba de lucrătorii ce execută lucrări de reţele, cât şi de electricienii de tablou şi de întreţinere. Experienţa a arătat că mai ales electricienii de tablou trebue să primească anumite instrucţiuni pentru a putea face faţă grelelor situaţiuni ce se prezintă în cazuri de manevre şi de deranjamente. Fenomenele complicate ce pot să apară sunt adesea greu de înţeles chiar de către cei cu pregătire mai amplă. Astfel, o şcoală de perfecţionare a personalului a devenit absolut necesară”.

◦◦○◦◦

Această modalitate de învăţare continuă nu era o noutate pentru cei de la „Gaz şi Electricitate”. Încă din 1930, de la numirea ca director a tânărului inginer Nicolae Caranfil, cel care se va dovedi un conducător înţelept, vizionar, destoinic, priceput şi patriot, se organizau cursuri de perfecţionare pentru toate categoriile de lucrători şi pentru toate meseriile din nomenclatorul „Societăţii”. Se desfăşurau seara, în afara programului şi participarea la acestea era obligatorie.

◦◦○◦◦

După obţinerea aprobării de la Ministerul Muncii, „cursurile şcoalei au fost deschise în ziua de Luni 15 Martie 1943, la ora 17, în prezenţa Domnului Administrator Delegat Prof. Ing. I. Ştefănescu–Radu, a profesorilor delegaţi pentru această şcoală din rândurile inginerilor Societăţii şi a personalului Şcoalei de Ucenici pe lângă care vor funcţiona cursurile de perfecţionare”.

◦◦○◦◦

Lectorii „Şcoalei de perfecţionare pentru lucrătorii Societăţii” erau desemnaţi dintre cei mai valoroşi specialişti de la „Gaz şi Electricitate”. Mulţi dintre aceştia au avut şi o carieră universitară remarcabilă, aflându-se după 1948 printre cei care au pus bazele Sistemului Energetic Naţional.

O personalitate de excepţie coordona şi supraveghea activitatea „şcoalei”: Ion Ştefănescu-Radu – elev şi student eminent, absolvent al Institutului Electrotehnic Montefiore din Liège-Belgia, inginer electrician, profesor universitar, conducător „norocos, perseverent, care ştie ce vrea, dar şi lamă de oţel”, exigent cu el şi cu ceilalţi pentru că numai aşa se obţine performanţa. A adunat în „stupul de albine harnice” al „Societăţii” vârfuri profesionale şi intelectuale alături de care a „sfinţit locul” (Martin Bercovici, Paul Dimo, Ion S. Antoniu, Paul Cartianu …).

Şi-a început cariera profesională în 1901 la Primăria Bucureştiului, în „Serviciul alimentării cu apă şi al canalizării”, ca „diriginte” al „Uzinei de Apă”.

S-a pensionat în 1938 după 29 de ani de activitate neîntreruptă la „Gaz şi Electricitate”. Din 1924 gestiona ca director chestiunile tehnice şi de dezvoltare ale sistemului energetic bucureştean. Responsabilităţile i-au fost preluate de Dimitrie Leonida.

După pensionare, ca recunoaştere a meritelor sale, a fost numit Administrator Delegat şi membru în Consiliul de Administraţie al SGGE, demnitate pe care a deţinut-o până în anul 1948.

◦◦○◦◦

„Cursurile de pregătire generală vor dura până la 1 iulie 1943 şi sunt urmate de lucrătorii electricieni şi mecanici calificaţi, împărţiţi în două serii. Cursurile au loc la Şcoala de Ucenici şi se ţin de două ori pe săptămână, Luni şi Joi.

La început se predau cursuri generale pentru toţi participanţii şi anume:

Noţiuni de matematică…. predate de către d-l Ing.D. Dănulescu

Noţiuni de electricitate…. predate de către d-nii Ing. I.S. Antoniu şi Ing. Aurel Coliu

Despre accidentele prin electrocutare…. predate de către d-l Ing. I.S. Antoniu

Noţiuni de Desen…. predate de către d-l Ing. Aurel Coliu

Cunoaşterea Limbei Române…. predate de către d-l Prof. Nicolae Petrescu

Se va trece apoi la cursurile speciale care se vor ţine separat pentru electricienii de tablou şi separat pentru celelalte categorii de participanţi. Totalul elevilor înscrişi este de 145, repartizaţi în două serii”.

◦◦○◦◦

Asigurarea unor generaţii de lucrători tineri, bine pregătiţi profesional, cu o cultură generală de nivel acceptabil, temeinic integraţi în viaţa socială, a constituit pentru directorul general Nicolae Caranfil un obiectiv permanent al strategiei de conducere pe care o urma cu siguranţa omului care ştie şi înţelege foarte bine ce face.

Astfel, înfiinţarea „Şcolii de Ucenici a Societăţii Generale de Gaz şi de Electricitate din Bucureşti” (S.G.G.E.B.) a fost doar o primă etapă, firească şi necesară, a complicatului proces de pregătire a personalului.

La început şcoala a funcţionat în diverse clădiri aparţinând „Societăţii”. Condiţiile nu erau dintre  cele mai potrivite şi pe măsură ce activitatea acesteia se consolida, s-a impus necesitatea existenţei unui sediu propriu, adaptat procesului de învăţământ.

În decembrie 1938, S.G.G.E.B., care avea sediul în „palatul” propriu din Bulevardul Take Ionescu nr. 33 cumpără un teren cu suprafaţa de 4.308 m² pe b-dul Colonel Mihail Ghika (în prezent b-dul Ion Mihalache, fost 1 Mai) colţ cu strada Grigore Manolescu şi începe să construiască pe acesta un ansamblu de două clădiri cu subsol, parter şi două etaje care adăposteau sălile de curs, laboratoarele, atelierele, căminul şi cantina „Grupului Şcolar Gaz şi Electricitate” nou înfiinţat (şcoală de ucenici şi şcoală de maiştri). Edificiul a fost inaugurat în 1940 şi grupul şcolar a apucat să pregătească vreo opt promoţii de meseriaşi adevăraţi, dintre cei mai buni.

După Al Doilea Război Mondial, odată cu viaţa ţării, a fost dat peste cap şi sectorul energiei electrice. La 5 aprilie 1947, în subordinea Ministerului Industriilor s-a înfiinţat Direcţia Electricităţii, transformată după câteva luni în Centrala Industrială a Energiei Electrice.

Din ianuarie 1948, Societatea de Gaz şi de Electricitate din Bucureşti (S.G.G.E.B.) se reorganizează şi devine Societatea Generală de Electricitate Bucureşti (S.G.E.B.) aflată în structura Centralei Industriale a Energiei Electrice.

Ca efect al Naţionalizării, prin Decizia nr. 7422/22.08.1948 a Ministerului Industriilor, pe structura S.G.E.B. şi cu aceeaşi subordonare, a apărut Întreprinderea Regională de Electricitate Bucureşti.

Un an mai târziu (1949), s-au înfiinţat Ministerul Energiei Electrice şi Industriei Electrotehnice, Institutul de Studii Proietări Energetice (I.S.P.E.), Întreprinderea Energoconstrucţia şi Întreprinderea Electromontaj.

În 1953, prin înfiinţarea Energotrustului nr.1 Bucureşti, activitatea de producere, transport şi distribuţie a energiei electrice în zona oraşului Bucureşti a fost preluată de către acesta prin unităţile sale componente, astfel:

• Întreprinderea Electrocentrale Bucureşti – producerea energiei electrice şi termice;
• Întreprinderea Electroreţele Bucureşti – transportul şi distribuţia  energiei electrice în zona înconjurătoare a Bucureştiului, dincolo de limitele administrativ-teritoriale ale oraşului;
• Întreprinderea Electrodistribuţia Bucureşti – distribuţia energiei electrice în interiorul oraşului.

„Electrodistribuţia” a primit ca sediu… „Grupul Şcolar Gaz şi Electricitate” a cărui activitate încetase fiind înlocuit cu o unitate de învăţământ profesional în pas cu vremurile: „Şcoala Profesională de Ucenici, Tehnică şi Tehnică de Maiştri Iosif Rangheţ” care a căpătat un local potrivit pe strada Gheorghe Şincai nr. 2 (azi b-dul Gheorghe Şincai), vizavi de Biserica Sfânta Treime – Manu Cavafu.

Pentru a găzdui în cele mai bune condiţii activitatea noului proprietar, ansamblul de clădiri de la intersecţia bulevardului 1 Mai (fost col. Mihail Ghika) cu strada Grigore Manolescu (b-dul 1 Mai nr. 41-43) a fost supus unui proces de reabilitare – modernizare – adaptare. Spaţiile interioare au fost recompartimentate, au fost dotate cu instalaţii specifice şi au căpătat noi funcţionalităţi. Ambelor clădiri li s-a adăugat câte un etaj. Lucrările s-au finalizat în 1956. Fotografia alăturată înfăţişează rezultatul.

Începând cu data de 1 mai 1958, „Electrodistribuţia” revine la vechea denumire: „Întreprinderea Regională de Electricitate Bucureşti”. O va purta până la 1 aprilie 1963 când primeşte numele care, transformat în renume sub definiţia publicitară „Lumină – Confort”, va intra temeinic în obişnuinţa bucureştenilor: „Întreprinderea de Distribuţie a Electricităţii Bucureşti”, arhicunoscutul I.D.E.B.

Rezumând: După 1956, Electrodistribuţia Bucureşti, Întreprinderea Regională de Electricitate Bucureşti şi Întreprinderea de Distribuţie a Electricităţii Bucureşti – I.D.E.B. au funcţionat, pe rând, în localul Grupului Şcolar Gaz şi Electricitate înfiinţat în 1940 de Societatea Generală de Gaz şi de Electricitate din Bucureşti.

Clădirea există încă, dar nişte analfabeţi competenţi au ascuns-o în spatele unor pereţi din sticlă crezâd probabil că în acest fel au ascuns şi istoria. S-au înşelat!

◦◦○◦◦

Am început a merge hotărât pe drumul devenirii profesionale în tovărăşia ultimilor meseriaşi (electricieni şi maiştri) proveniţi din pepiniera de cadre de la „Gaz şi Electricitate”. Noroc şi privilegiu!

Nu m-au surprins nici cu nivelul cunoştinţelor teoretice, nici cu priceperea lor. Despre astea ştiam dinainte. Unii îmi fuseseră maiştri instructori în timpul liceului (Liceul Industrial Energetic). Am remarcat însă imediat că vorbeau corect limba română. Se exprimau precis, foloseau un limbaj bogat, sugestiv, uneori colorat şi nu numai în discuţiile tehnice.

Se comportau ireproşabil. Erau calmi, politicoşi cu toată lumea, de la vlădică până la opincă. Spuneau răspicat ce aveau de spus fără să ridice tonul, fără să jignească. Se îmbrăcau îngrijit, chiar elegant. Purtau pantofi buni, musai lustruiţi. Se bărbiereau zilnic şi se tundeau la două săptămâni.

Nu negociau cu disciplina şi cu meseria, nu făceau compromisuri. Pentru asta mulţi, în special cei tineri, se temeau de ei. Erau un fel de familie despre care se vorbea cu admiraţie şi respect: „Ăştia sunt de la Gaz şi Electricitate!”

M-au adoptat repede şi stăteam la taifas ca între prieteni. Împleteam chestiunile profesionale cu d-ale vieţii. Îi stârneam adesea şi apoi le ascultam cu mare interes poveştile. Fără să critice realităţile, evocau cu nostalgie şi cu un oarecare regret perioada pe care o petrecuseră la Gaz şi Electricitate. Oficial nu prea se vorbea despre cea mai mare şi mai importantă companie de gaz şi de energie electrică din România interbelică. Nu dădea bine! Organizată după principii atunci moderne, valabile şi azi, condusă de somităţi ale domeniului promovate doar de roadele muncii lor, funcţiona ca un ceasornic elveţian şi realizările erau impresionante. Voiam să ştiu mai multe, dar accesul la surse documentare s-a dovedit în repetate rânduri a fi doar o dorinţă.

Abia în august 1994 embargoul a fost ridicat. Atunci vicepreşedintele Regiei Autonome de Electricitate – RENEL, inginerul Ovidiu Mustaţă, un OM de toată isprava, fost director al Întreprinderii de Reţele Electrice Suceava, a multiplicat şi a trimis oficial, cu semnătura domniei sale, tuturor filialelor din subordine monografia „Cum este organizată şi cum funcţionează Societatea de Gaz şi de Electricitate din Bucureşti”, apărută în anul 1938.

Lucrarea a fost difuzată „spre informarea dumneavoastră” asupra activităţii societăţii şi asupra „muncii înaintaşilor” ale căror rezultate „s-au bucurat de consideraţia consumatorilor şi a propriilor angajaţi, constituind un exemplu de urmat”.

N-am urmat nimic! A fost mai simplu să dăm totul de-a moaca unora cu foamea-n gât, veniţi de aiurea, care au urmat un alt exemplu, străin intereselor româneşti.

Când timpul şi vremurile au devenit mai îngăduitoare m-am apucat de scotocit prin arhive şi tainele care mă bântuiau de mulţi ani au început să-şi găsească dezlegare.

Am aflat astfel că sistemul propriu de învăţământ profesional clădit de „Gaz şi Electricitate” nu pregătea doar meseriaşi de mâna întâi (electricieni, mecanici, instalatori), ci şi oameni educaţi, cu un bagaj spiritual care susţinea  comportamentul lor social civilizat. „Spre folosul tinerilor care-şi croesc drum în viaţă prin Şcoala de Ucenici, pentru cultivarea trupului şi sufletului elevilor”, între disciplinele parcurse de viitorii lucrători erau şi regulile de etichetă, normele vestimentare, codul bunelor maniere, dansul de societate, muzica, scrima. Limba română nu lipsea nici măcar dintre „cursurile generale” predate celor care urmau periodic „Şcoala de perfecţionare pentru lucrători”. Se afla la loc de cinste pe toată perioada studiilor. Personalului „Societăţii” nu îi era îngăduit să se prezinte oricum la serviciu sau în timpul liber. Fiecare angajat ducea cu el imaginea companiei şi erau învăţaţi de mici să nu o smintească. Calitatea şi performanţele celor care dobândeau „brăţară de aur” la SGGE au recompensat eforturile.

I-am revăzut cu ochii minţii pe toţi cei formaţi la „Gaz şi Electricitate” alături de care am făcut la rându-mi ucenicie rodnică. Mi-au fost instructori şi modele de urmat. Din păcate, nimic din ce am acumulat ca valori profesionale şi umane în peste 40 de ani de activitate nu mai regăsesc în realitatea vremurilor bolnave pe care le trăim.

Tinerii care trec prin diverse şcoli de electroenergetică şi aspiră la o carieră (mai degrabă la un loc de muncă) în domeniul reţelelor electrice nu ştiu mai nimic despre acestea. Au auzit de ele şi cred că atât e suficient. Toţi sunt specialişti în calculatoare! Se prezintă cu dezinvoltură la interviuri şi exprimându-se poticnit, într-o limbă nefirească, străină de limba în care s-au născut, întreabă din capul locului câţi bani vor primi, înainte de a se lăuda cu ce sunt în stare să facă.

Acestora nu le-a dezvăluit nimeni adevărul elementar că pentru reţelişti banii vin pe sârmă. Pe sârmele alea care brăzdează subsolul şi văzduhul. Calculatorul este doar o unealtă necesară şi foarte folositoare, dar fără blestematele alea de sârme calculatorul singur nu adună banii din care îşi primesc salariile.

Când lipsa de personal este apăsătoare sunt acceptaţi la grămadă, pe sume mici. Nu rezistă mult într-o activitate solicitantă şi periculoasă. Pleacă de bunăvoie.

Cu vreo patru-cinci ani în urmă (nu ieşisem încă la pensie), operatorul de distribuţie a energiei electrice din zona în care eu şi familia mea ne ducem traiul, la „Ţărănoaia”, a constatat că venise vremea pentru cuvenita schimbare periodică a contoarelor. Zis şi făcut! Echipele „specializate” au pornit în cele patru zări dând buzna peste consumatori, pentru că pe ei nu i-a anunţat nimeni despre ce urma să se întâmple.

Şi uite aşa, într-o zi când nu eram acasă, m-a sunat cumnatul meu care făcea de serviciu la grădină să mă înştiinţeze că doi băieţi de la …… vor să schimbe contorul.

În aceeaşi curte eu am două puncte de consum, deci două contoare. Unul monofazic care asigură alimentarea normală a întregii gospodării şi înregistreză consumul aferent şi unul trifazic utilizat ocazional care din această pricină înregistrează un consum foarte mic. Ştiam că cei doi execută lucrarea pe baza unui ordin de serviciu în care sunt cuprinse toate informaţiile necesare pentru a localiza şi identifica contorul ce urmează a fi schimbat. Să-l schimbe zic şi cei doi s-au apucat să facă ce credeau ei că ştiu să facă.

Tehnic vorbind operaţiunea nu este complicată; câteva fire care se conectează la placa de borne a contorului. Erorile nu sunt excluse, mai ales în cazul contoarelor trifazice şi consecinţele lor se măsoară în bani. Comercial însă, este foarte importantă. Contorul demontat a înregistrat o cantitate de energie ce urmează a fi plătită, iar noul contor are un index iniţial de la care porneşte înregistrarea cantităţii de energie ce urmează a fi consumată. Manevrarea greşită a acestor informaţii produce consumatorului sau  furnizorului importante daune financiare.

Ajuns acasă am constatat că schimbaseră contorul monofzic şi cumnatul mi-a dat raportul:

– S-au cam chinuit băieţii! Şi cu contorul şi cu hârtiile.

N-am dat importaţă. Până când au venit facturile. Atunci am luat foc! Pentru punctul de consum trifazic aveam de plată o sumă halucinantă reprezentând contavaloarea unei cantităţi de energie pe măsură, plus o amendă. Am reacţionat şi eu ca olteanul când a văzut cămila: Aşa ceva nu există! Îl declarasem fără consum şi din senin nu putea înregistra mii de kWh. M-am dus aţă să verific indexul. Era nemodificat: 35 kWh. Şi aveam şi amendă că nu am anunţat reluarea consumului.

O astfel de năzdrăvănie nu se putea întâmpla decât într-un singur fel pe care refuzam să-l accept. Ar fi fost prea mult. Şi pentru a limpezi lucrurile m-am apucat să studiez hârtiile (facturi, bonuri de mişcare, procese verbale de verificare) şi să compar cifrele (indexuri, serii, coduri), mă rog, chestii-socoteli. În final concluziile mi-au confirmat bănuiala transformând-o în certitudine.

Cei doi aveau de schimbat contorul trifazic, dar ei l-au schimbat pe cel monofazic. Au făcut-o ca nişte agarici, fără niciun gând că în ordinul de serviciu contorul care urma să fie schimbat era trifazic şi ei aveau în faţă unul monofazic sau că seria contorului ce trebuia înlocuit nu era aceeaşi cu seria contorului pe care tocmai îl demontau.

Pe de altă parte, au întocmit documentele pentru punctul de consum precizat în ordinul de serviciu, nu pentru cel la care au lucrat efectiv şi astfel au încărcat fără temei, doar pe hârtie, contorul trifazic teoretic demontat, cu toată energia din contorul monofazic înlocuit, energie plătită la zi şi pe care urma să o mai plătesc o dată, başca amenda, ca fiind consumată la punctul de consum trifazic. O nebunie! Dacă cineva mi-ar fi povestit întâmplarea asta, nu l-aş fi crezut! Prin urmare, pe timpul şi pe nervii mei, am fost nevoit să ticluiesc o jalbă ironică, acuzatoare şi revendicativă, argumentată fără fisură, pe care am trimis-o prin e-mail celor responsabili.

Probabil că cel care a citit-o a înţeles imediat grozăvia şi urmările unei întâmplări greu de imaginat, dar care era fapt împlinit. A doua zi (da, a doua zi!) m-a sunat cineva, şi-a cerut scuze în numele companiei şi am stabilit data la care „făptuitorii” să revină pentru ca în prezenţa mea  să restabilească normalitatea.

Nu eram convins că cei care au vătămat normalitatea vor fi în stare să o repare. Prostia lor se dusese pe tot fluxul informatic şi în acesta nu se poate interveni. Corectarea greşelii presupunea efectuarea unor operaţii tehnice şi mai ales întocmirea unor documente primare, cu regim special, prin înregistrarea cărora în sistem să se înlăture consecinţele care mă scoteau dator cu o sumă imensă, necuvenită, făcută din pix, din nepricepere şi din nerozie. Credeam totuşi că vor veni cu lecţia învăţată pentru a nu bâjbâi de faţă cu consumatorul, oricare ar fi fost acela.

În ziua sorocită a descins la poarta mea o echipă formată din trei tineri. Doi dintre ei erau cei care au comis-o, al treilea părea a fi şeful. I-am invitat în curte, şi-au adus sculele şi mi-am făcut o primă impresie, cea care de obicei contează. Le-am întins mâna şi m-am prezentat, fără să le dezvălui identitatea  profesională. Ei nu s-au prezentat! N-aveau limbă! Le-o mâncase pisica! Un curs de bune maniere le-ar fi fost de folos!

Nu vream să-i stânjenesc, aşa că urându-le spor la treabă, m-am aşezat comod la umbră. De acolo îi urmăream cu interes. Timpul trecea şi nu se hotărau cu ce şi cum să înceapă. Pentru a le curma chinul i-am rugat să vină lângă mine şi le-am cerut îngăduinţa ca timp de cinci minute să stăm de vorbă.

Prin învăluire, mai pe departe, am aflat că nu înţelegeau prea bine ce făcuseră. Aveau un exemplar tipărit al jalbei mele, dar nu ştiau de unde să apuce rezolvarea problemei. Băieţii erau paraleli cu chestiunea. Sosise momentul să mă implic. Le-am sugerat să înlocuiască mai întâi ambele contoare şi să întocmească documentele cuvenite, apoi cu toate hârtiile în faţă (cele vechi şi cele noi) să se ocupe de partea cea mai importantă, notele de constatare care trebuiau să descrie situaţia existentă (cea rămasă după vizita lor anterioară) şi să justifice operaţiunile efectuate, astfel încât toate informaţiile să se înlănţuiască în mod logic.

Începuseră să se prindă că ştiu mai mult decât las să se vadă, li se citea mirarea pe faţă şi s-au apucat de lucru.

I-am urmărit de la distanţă. Au procedat ca la carte. Măsuri de protecţie, etape tehnologice, documente, totul fără greşeală. Urma piatra de încercare: notele de constatare. Le-am arătat masa din curte, le-am adus hârtie de ciornă, apă rece, pahare, m-am aşezat la celălalt capăt al mesei şi i-am lăsat să scrie.

Se consultau între ei şi oricum o dădeau, rezultatul era îmbrăcat tot în formulări întortocheate de nu se înţelegea nimic, ticluite  într-o limbă română schimonosită. N-am mai rezistat. Am luat o foaie de hârtie şi fără să le spun nimic, m-am apucat să scriu propria-mi versiune. Le-am dat-o, au citit-o şi s-au apucat să o transcrie pe formularele cu regim special.

Atunci, cu obidă în glas, i-am întrebat ce şcoală au urmat:

– Suntem ingineri! Am terminat anul trecut Energetica la Bucureşti.

– Toţi trei?

– Da!

M-au năucit! Nici măcar nu glumeau. Au găsit un anunţ de angajare, au trecut un interviu pentru a li se estima rezistenţa la tentaţia foloaselor necuvenite, au fost angajaţi cu salariul minim pe economie şi trimişi să schimbe contoare. Atât! Fără preocupare pentru pregătirea profesională. Nici din partea companiei, nici din partea lor.

Venise vremea să le spun cu ce mă ocup şi ce am făcut până acum timp de 40 de ani. S-a aşternut tăcerea. A fost ca un moment de reculegere întrerupt de mine pentru că mai aveam ceva de zis:

– Am schimbat şi eu tot felul de contoare, dar numai atunci când nu aveam altă soluţie. Altminteri cu asta se ocupa o echipă formată din doi electricieni, nici măcar maiştri.

S-au întristat, nu le-a picat prea bine.

La despărţire am vrut să ştiu cum cred ei că s-ar fi terminat totul dacă în locul meu se afla un bătrân de 80 de ani care nu are habar cum stă treaba cu energia electrică. Răspunsul a căzut sec, fără prea multă chibzuinţă:

– Era bun de plată!

Şi n-am putut răbda:

– Iată prieteni cât de mare este preţul pe care un om oarecare îl poate plăti pentru nepriceperea şi neglijenţa unor slujbaşi!

Au pus ochii în pământ şi au plecat cu coada între picioare. Mi-a părut rău! Le trebuia totuşi o lecţie. Dacă mai exista „Grupul Şcolar Gaz şi Electricitate”, direct acolo îi trimiteam.