Pe lîngă serviciul de încredere – pe care cetățeanul-l simte după cît șade-n stație și cît pierde între stații – și pe lîngă cel de calitate – de care același cetățean se scutură cu scîrbă la jegul dintre scaune și la vaselina scursă pe la uși – transportul public mai trebuie să se arate accesibil.
Încă cele mai multe tramvaie, cu trepte-nalte; stații amplasate departe de interesecții, de trecerile de pietoni și de punctele de interes; legături și transbordări deficitare.
Și – mereu ultima pe listă – problema chioșcurilor de bilete.
Mă uitam de curînd la cel de la Rahova cu Sebastian, mutat din dreptul stației de tramvai la 200 de metri, departe: cum să te mai repezi pînă la el?
… sau la cel de la Petre Ispirescu, care de cînd lumea e pus „unde s-a găsit loc”, silind oamenii să traverseze, în grabă, nepermis printre mașini?
Societatea de transport operează cam 150 de chioșcuri în ziua de azi. Dintre ele, o treime nici nu se mai deschid peste weekend; restul funcționează în fiecare zi cam pînă seara la opt – dar sînt destule care se-nchid după prînz.
Nu prea mai e nevoie de ele, ăsta-i adevărul: elevii au gratis și au aplicație online, pensionarii merg cu talonul, iar din restul cetățenilor care nu fac blatul mulți s-au obișnuit să folosească plata cu cardul ori cu telefonul.
La ce bun, deci, să păstrăm toate chioșcurile? E un impas. Dacă s-ar închide de azi, într-o lună toată lumea s-ar obișnui, nu le-ar duce lipsa. Nici n-ar mai fi nevoie de cine știe ce automate de plată; poate doar în stațiile principale.
Problema, desigur, e socială – ce facem cu sutele de doamne care vînd? Chiar dacă lucrează în condiții neplăcute – închise într-o cușcă, la precar adăpost de intemperii – asta-i munca lor; n-au loc toate nici prin birouri și poate nu li se potrivește să fie controloare de bilete ori de capete de linie.
Listă de articole selecționate despre transportul public – aici
comentarii