Niciodată nu l-am luat pe Mălaimare-n serios. Şi totuşi – ar trebui. Teatru e şi ce face el. Teatrul de luat în seamă nu e doar experimental, nu e doar underground, nu e doar Beligan – la care unii se duc cu aparatul foto pregătit pentru clipa cînd îşi va da duhul pe scenă; teatru este şi ce face Masca.
Masca nu fuge de public. Masca nu se ascunde prin poduri şi subsoluri – Masca iese pe stradă, vine în parc, coboară la metrou – se bagă în faţa omului, încercînd să-l facă spectator şi asumîndu-şi riscul de a-l enerva.
Vax! nişte actori-acolo – nişte actori spoiţi şi fardaţi, care nu vorbesc, care se mişcă aiurea… Ei, mie-mi plac actorii ăştia care se chinuie, aparent fără rost, pe stradă. Sînt mai vii decît mulţi alţii.
Masca e o companie de teatru foarte serioasă.
N-am nimic cu cei de la Masca, dar eu nu am inteles niciodata ceea ce fac ei. Nu pricep sensul acelor miscari infaptuite parca de membre dezarticulate, a machiajului grotesc si a costumelor si decorurilor facute parca din resturile de la groapa de gunoi. In acceptiunea mea, arta trebebuie sa fie ceva subtil, fin, stilat, nu o distractie de balci.
Nu-i condamn, nu-i ponegresc, doar ca nu inteleg nimic din ceea ce pun ei in scena.
Dom’le, nici eu nu înţeleg!
Doar că mă deranjează din ce în ce mai puţin. Şi uneori mă distrează!
Poate îmbătrînesc.