… am făcut-o, da, am făcut-o. Trebuia să ne-ntoarcem aici: nu-i, oare, cel mai nebun și minunat loc din lume? E – și parcă e și mai dihai! Păi, de cînd l-am văzut ultima oară, a crescut și mai mult; cu cît? cu un București întreg…
Așa-i Istanbulul! Cum de funcționează, cum de rămîne așa cum ne-a făcut să-l iubim, cum de se lipește așa?
Și cum să nu scrii altfel decît împrăștiat, dezlînat, despre orașul care te zăpăcește, care nu se-așează niciodată-n capul tău?
Păi! Nici nu ne-am dat seama cînd am tăiat Bulgaria-n două; drum liber, plăcut, primăvăratec; doar cînd am văzut în zare fluturînd pe-un deal primul steag roșu ne-am dat seama că nu-i o vorbă goală faptul că Istanbulul e cel mai vizitat oraș de pe Pămînt. Coada din vamă e grăitoare: și turistul care pleacă în vacanțe școlare, punți și sărbători poate pierde aici și opt ceasuri!
Avion sau mașină? Zborurile s-au scumpit mult. Noul aeroport al Istanbulului (deja al treilea cel mai aglomerat din lume) e la vreo 50 de kilometri distanță de oraș și legăturile transportului public încă nu-s mulțumitoare. Zona centrală e plină de microbuze care aleargă fără oprire, asigurînd transferul turiștilor spre hoteluri.
Trafic? Da, e trafic și traficul pare mai cumplit ca niciodată, dar… nu’ș cum naiba, toată lumea are loc; turcul nu-i șofer hain: cînd vede că ai treabă, te lasă, te așteaptă, șade după tine; te miri cum chiar și pe cele mai chinuite străduțe oamenii nu se transformă-n animale. Cînd se oprește cineva să urce sau coboare o familie-ntreagă din mașină, cu tot calabalîcul, puhoiul din spate așteaptă cuminte și de-abia după vreun minut-două auzi primul claxon nervos.
Urbanistic, Istanbulul n-are nici o șansă; însă transportul public funcționează – și funcționează surprinzător de bine.
Turism, deci! Of, și cît turism: cum s-au dus vremurile alea cînd te puteai plimba și căsca gura, cînd te hotărai pe loc să intri în orice muzeu, la orice atracție. Nu se mai poate: ești tu și alți o mie ca tine care vor să facă același lucru în același timp. Cozile – aici și, de fapt, în orice oraș turistic din lume – au devent uriașe. Zici că-ți iei biletele online? Ghinion: din ceilalți o mie, cinci sute au făcut deja același lucru.
Istanbulul, însă, a perfecționat sistemul „skip the line” la maximum. Biletele-s o țîră mai scumpe, dar merită luate așa, fiindcă acolo unde restul turiștilor șade două ceasuri ca să intre undeva, tu ai intrat în cîteva minute, la ora convenită.
Intrările-s costisitoare-n sine, peste tot. Biletele pentru străini îs de zece ori mai scumpe decît cele pentru turci, fiindcă vistieria statului n-o duce bine.
Dar te descurci. Marile moschei îs gratis și le poți vizita nu peste zi sau în weekend, cînd cozile-s înspăimîntătoare, ci la ceas de seară, cînd turiștii s-au retras să se odihnească și să-și pună burta la cale: intri-n Moscheea albastră fără să te mai calci cu nimeni pe picioare; iar la Sfînta Sofia – unde-au pus de anul ăsta și taxă de intrare – nu-ți mai cere nimeni să plătești nimic.
Lume! Orașul a rămas singura destinație europeană-n care rușii-s bineveniți, așa că-i vezi peste tot. Pe la magazine și restaurante, cînd turcii te văd că-ncetinești pașii, te-mbie cu „hello” și „ce faci”; pe ruși, fiindcă-s mereu morocănoși și n-au sclipirea aia de turist bine-dispus, din prima-i ațin cu „pajalusta”.
Oameni. Lipicioși, curioși, mereu găsind cumva să țeasă o legătură cu tine – nimic nu pare că s-a schimbat, deși… deși Turcia s-a schimbat mult. Acum douăzeci de ani de-abia de vedeai turcoaice cu capul acoperit; azi doar turistele mai merg pe stradă așa.
Dar nu-ți ia mult să te regăsești de-al locului. Toate bunătățile la care-ai tînjit îți ies în cale. Și eterna conversație despre Hagi, și iar un ceai, și încă un ceai și – mai încolo – un alt ceai; nu se cade să-l refuzi!
Bazaruri. Cum să nu le calci? Chiar dacă știi că nu de-aici o să-ți umpli gențile pentru acasă, fiindcă adevăratul spectacol al comerțului e pe străzile din afară, de lîngă; cum te depărtezi, de la o stradă la alta, prețurile tot scad. Dai să te bagi într-un gang și te nimerești într-un Obor pe cinci etaje; de-abia găsești drumul înapoi!
Și ce nu se vinde aici! Să mă credeți – ce nu se vinde… încă nu s-a inventat, încă nu există.
Pisici. Oho, pisici, și cîte pisici! Dorm peste tot, la soare; nu se sinchisesc de nimic. Nu le vezi niciodată cerșind; dacă-n Grecia apar la masă înaintea chelnerului, miorlăind, aici nici măcar nu-și mișcă mustățile. Cînd, în cea mai aglomerată piață din oraș, te bucuri să vezi de departe o bancă liberă, e pentru că acolo e lungit un cotoi gras pe care nimeni nu se-ndură să-l hușuie.
Dulăi. Ăștia obișnuiesc să se-ntindă-n mijlocul străzii și toată lumea-i ocolește. O duc atît de bine, că li-i lene și să mai molfăie osul cu carne de lîngă ei.
Internet. Fără? Nu merge: tre’ să te orientezi, tre’ să-ți rezervi, tre’ să cauți. Roamingul e scump ca naiba; din fericire, soluțiile cartelelor de date virtuale e-sim sînt la îndemînă: cu douăzeci de lei ai net pe telefon să dai și la alții!
Vremea. Primăvara-i capricioasă pe aici, dar nu într-atît de mult încît să te necăjească.
Da: Istanbul e nebun, e minunat.
Să vă fie de bine!
Ați nimerit în festivalul lalelelor sau ăla era în aprilie, nu mai știu… Ce mă bucur să aud că Istanbulul e ok, frecventabil, căci aveam rețineri dar tare mi-aș dori să-l revăd. Așa cum spuneți, se lipește de suflet, nu-i chip să nu-ți dorești o revedere când și când.
Cu șofatul, așa îmi amintesc și eu, e haos, dar un haos prietenos, îți atingi destinația în legea ta, dacă nu te panichezi și te obișnuiești cu dansul 🙂
Ați băut salep? Ați mâncat baclava?
Da, e același, același. Și e frumos.
Și baclava, și brînza la fir, și mațe fripte, și… și nu mai știu.
Invidios sunt! 🙂 Si rusinat in acelasi timp ca nu am fost inca in Istanbul decat in tranzit. O data chiar cu 26 de ore inainte de inchiderea vechiului aeroport in primavara lui 209 si a doua oara pe noul aeroport, in octombrie acelasi ana, ca sa schimb spre Gaziantep. Nici nu as sti cum sa imi fac programul pentru ca imi inchipui ca in cel putin 10 zile ai putea spune ca ai apucat sa vezi ceva cat de cat …
Cinci zile, pentru început, măcar atît… măcar atît.
Merită ascultată măcar prima jumătate a emisiunii (online, la link-ul de mai jos)
Citat din spusele invitatului, motto al ediţiei: „Istanbulul islamic a preluat ceva din măreţia Bizanţului, în speţă trăsături precum monumentalitatea şi apetenţa pentru mistică, peste care a aşezat toleranţa faţă de creştinism şi vitalitatea unei populaţii mereu deschise către celebrarea bucuriei de a fi.”(Valentin Protopopescu)
În ediţia din 30 aprilie 2022 a emisiunii Texte şi pretexte ne propunem, prieteni, să asociem două oraşe care din punct de vedere cultural au întreţinut relaţii deosebit de strînse: Bucureşti şi Istanbul.
Cît a mai rămas din Bucureştii domnitorilor aleşi şi culeşi de sultani din Fanar? Ce mai este actual din vechiul Stambul oriental, în condiţiile unei dezvoltări turistice şi industriale fără precedent? Mai uneşte ceva cele două oraşe cu o istorie comună atît amar de vreme? Vestigiile bucureştene din vremea fanarioţilor şi elementele arhitecturale ale unui trecut glorios şi opulent din fosta capitală otomană ‒ ce ne mai spun ele astăzi?
Iată întrebări la care Răzvan Dolea, Georgeta Drăghici şi Valentin Protopopescu vor încerca să răspundă în ultima ediţie din aprilie a Textelor şi pretextelor.
Răzvan Dolea, la rubrica Memoria între ghilimele, ne va vorbi despre marele pictor francez Eugène Delacroix şi despre genialul scriitor ceh Jaroslav Hašek.
https://www.radioromaniacultural.ro/emisiuni/texte-si-pretexte/texte-si-pretexte-bucuresti-si-stambul-interferente-si-reminiscente-orientale-id32445.html
Oh, s-a cam depărtat de Bizanț Turcia de azi.