Istanbul: skip the line

… am făcut-o, da, am făcut-o. Trebuia să ne-ntoarcem aici: nu-i, oare, cel mai nebun și minunat loc din lume? E – și parcă e și mai dihai! Păi, de cînd l-am văzut ultima oară, a crescut și mai mult; cu cît? cu un București întreg…

Așa-i Istanbulul! Cum de funcționează, cum de rămîne așa cum ne-a făcut să-l iubim, cum de se lipește așa?

Și cum să nu scrii altfel decît împrăștiat, dezlînat, despre orașul care te zăpăcește, care nu se-așează niciodată-n capul tău?

Păi! Nici nu ne-am dat seama cînd am tăiat Bulgaria-n două; drum liber, plăcut, primăvăratec; doar cînd am văzut în zare fluturînd pe-un deal primul steag roșu ne-am dat seama că nu-i o vorbă goală faptul că Istanbulul e cel mai vizitat oraș de pe Pămînt. Coada din vamă e grăitoare: și turistul care pleacă în vacanțe școlare, punți și sărbători poate pierde aici și opt ceasuri!

Avion sau mașină? Zborurile s-au scumpit mult. Noul aeroport al Istanbulului (deja al treilea cel mai aglomerat din lume) e la vreo 50 de kilometri distanță de oraș și legăturile transportului public încă nu-s mulțumitoare. Zona centrală e plină de microbuze care aleargă fără oprire, asigurînd transferul turiștilor spre hoteluri.

Trafic? Da, e trafic și traficul pare mai cumplit ca niciodată, dar… nu’ș cum naiba, toată lumea are loc; turcul nu-i șofer hain: cînd vede că ai treabă, te lasă, te așteaptă, șade după tine; te miri cum chiar și pe cele mai chinuite străduțe oamenii nu se transformă-n animale. Cînd se oprește cineva să urce sau coboare o familie-ntreagă din mașină, cu tot calabalîcul, puhoiul din spate așteaptă cuminte și de-abia după vreun minut-două auzi primul claxon nervos.

Urbanistic, Istanbulul n-are nici o șansă; însă transportul public funcționează – și funcționează surprinzător de bine.

Turism, deci! Of, și cît turism: cum s-au dus vremurile alea cînd te puteai plimba și căsca gura, cînd te hotărai pe loc să intri în orice muzeu, la orice atracție. Nu se mai poate: ești tu și alți o mie ca tine care vor să facă același lucru în același timp. Cozile – aici și, de fapt, în orice oraș turistic din lume – au devent uriașe. Zici că-ți iei biletele online? Ghinion: din ceilalți o mie, cinci sute au făcut deja același lucru.

Istanbulul, însă, a perfecționat sistemul „skip the line” la maximum. Biletele-s o țîră mai scumpe, dar merită luate așa, fiindcă acolo unde restul turiștilor șade două ceasuri ca să intre undeva, tu ai intrat în cîteva minute, la ora convenită.

Intrările-s costisitoare-n sine, peste tot. Biletele pentru străini îs de zece ori mai scumpe decît cele pentru turci, fiindcă vistieria statului n-o duce bine.

Dar te descurci. Marile moschei îs gratis și le poți vizita nu peste zi sau în weekend, cînd cozile-s înspăimîntătoare, ci la ceas de seară, cînd turiștii s-au retras să se odihnească și să-și pună burta la cale: intri-n Moscheea albastră fără să te mai calci cu nimeni pe picioare; iar la Sfînta Sofia – unde-au pus de anul ăsta și taxă de intrare – nu-ți mai cere nimeni să plătești nimic.

Lume! Orașul a rămas singura destinație europeană-n care rușii-s bineveniți, așa că-i vezi peste tot. Pe la magazine și restaurante, cînd turcii te văd că-ncetinești pașii, te-mbie cu „hello” și „ce faci”; pe ruși, fiindcă-s mereu morocănoși și n-au sclipirea aia de turist bine-dispus, din prima-i ațin cu „pajalusta”.

Oameni. Lipicioși, curioși, mereu găsind cumva să țeasă o legătură cu tine – nimic nu pare că s-a schimbat, deși… deși Turcia s-a schimbat mult. Acum douăzeci de ani de-abia de vedeai turcoaice cu capul acoperit; azi doar turistele mai merg pe stradă așa.

Dar nu-ți ia mult să te regăsești de-al locului. Toate bunătățile la care-ai tînjit îți ies în cale. Și eterna conversație despre Hagi, și iar un ceai, și încă un ceai și – mai încolo – un alt ceai; nu se cade să-l refuzi!

Bazaruri. Cum să nu le calci? Chiar dacă știi că nu de-aici o să-ți umpli gențile pentru acasă, fiindcă adevăratul spectacol al comerțului e pe străzile din afară, de lîngă; cum te depărtezi, de la o stradă la alta, prețurile tot scad. Dai să te bagi într-un gang și te nimerești într-un Obor pe cinci etaje; de-abia găsești drumul înapoi!

Și ce nu se vinde aici! Să mă credeți – ce nu se vinde… încă nu s-a inventat, încă nu există.

Pisici. Oho, pisici, și cîte pisici! Dorm peste tot, la soare; nu se sinchisesc de nimic. Nu le vezi niciodată cerșind; dacă-n Grecia apar la masă înaintea chelnerului, miorlăind, aici nici măcar nu-și mișcă mustățile. Cînd, în cea mai aglomerată piață din oraș, te bucuri să vezi de departe o bancă liberă, e pentru că acolo e lungit un cotoi gras pe care nimeni nu se-ndură să-l hușuie.

Dulăi. Ăștia obișnuiesc să se-ntindă-n mijlocul străzii și toată lumea-i ocolește. O duc atît de bine, că li-i lene și să mai molfăie osul cu carne de lîngă ei.

Internet. Fără? Nu merge: tre’ să te orientezi, tre’ să-ți rezervi, tre’ să cauți. Roamingul e scump ca naiba; din fericire, soluțiile cartelelor de date virtuale e-sim sînt la îndemînă: cu douăzeci de lei ai net pe telefon să dai și la alții!

Vremea. Primăvara-i capricioasă pe aici, dar nu într-atît de mult încît să te necăjească.

Da: Istanbul e nebun, e minunat.

toate vacanțele noastre – lista episoadelor