Tulcea pentru amatori

Of: cică Delta adevărată n-o fi aici, pe unde sumedenia de bărci vuiesc pe canale mai dihai ca mașninile acasă la noi, pe bulevard, dar n-are a face – nouă ni s-a părut îndeajuns de-adevărată. Plăcută, prietenoasă, încîntătoare. Da, totul sclipește acum, cînd vremea-i îmbietoare, cînd turistul-i răsfățat; cine știe cum or fi iernile, toamnele lungi și mohorîte – pesemne dai să fugi, să fugi și să nu te mai întorci.

În Deltă, lumea nu vine să se plimbe, să caște gura: ahtiații după pește-s în lumea lor, ăi care se rup de lumea noastră și de iureș aidoma. Dar așa, de drag, de turistul ajunge mai rar. O simți din goliciunea șoselelor – dar ce șosele-s în minunata Dobroge! Lungi, încîntoare, urcînd și coborînd dealuri ca niște curele peste vreun burdihan burdușit. Mărginite de copaci bătrîni – ca pe vremuri – și cu nesfîrșite deschideri peste plaiurile blînde; doar drumu-n sine-i o plăcere, un cadou, o bucurie.

Tulcea-i un oraș mic. Nu-l poți socoti ca unul vesel; e învechit, uitat la capăt de țară și de lume, fără sclipici. Mereu la mijloc între Brăila, de unde se scurgea tot comerțul, și Sulina, cu năucitoarea ei împletire omenească, nu prea mai păstrează cine știe ce amintiri. Istoria-i după calapodul știut: urme romane, grecești, turcești, cu prea puțină recunoștință timpurilor moderne-n care strădania Comisiei dunărene a preschimbat viața Deltei.

E lume pe corso, pe faleză; e plăcut să urci colinele, pe străzi întortocheate lăsate în piatră cubică; dar oamenii de aici se miră grozav cînd renunți la haina de turist, de trecător, și-ncepi să cotrobăi, să cauți mai departe decît atracțiile amintite pe hartă. Se miră și se bucură totodată – nu-s urîcioși ci deschiși odată ce uiți convenția care ți-a purtat pașii încoace.

Seara, moși și babe ies pe la porți; mîțe și potăi scot nasul de prin curți, cu un aer serios de zici că se duc undeva, la treabă.

După ce se stinge tot fumul, tot praful, tot vuietul de peste zi, Tulcea miroase a sat, a Dunăre, a apă, a mîl, a pește; dar apoi trece stropitoarea primăriei pe bulevard și clipa magică din noapte se sparge, se pierde.

Iar tu rămîi oaspete, ai venit pentru ce se-așteaptă și ei să vii.

Delta! Cu egrete, lebede, cormorani, pelicani, cu stuf și sălcii, cu misterioase canale, lacuri și cotloane de unde tu n-ai mai avea habar să ieși; ce bine, însă, că cei care te poartă pe-aici au grijă: și să-ți arate secrete, și să te ducă la miile de păsări care – conștiincioase – umplu văzduhul, exersînd în formație de zbor plecarea care se apropie.

Povești și oameni ce trag cîtu-i ziulica de mare să mulțumească vizitatorul care dup-aia o să plece.

Pește! Păi, cum altfel? Pește bun, pește mult, pește scos pentru tine. Dar aici e Dobrogea și… și n-au uitat să facă șuberec, plăcinte și covrigi – da, covrigi adevărați, din cocă cu un pic de zahăr: n-ajungi cu nimic din toate astea înapoi acasă, ți-e clar!

Ce altă lume-i Dobrogea asta: nu odată te freci la ochi, simțindu-te ba-n Bulgaria, ba chiar și-n Grecia: și calcar, și pîrjol, și hărnicie, și livezi, și vii: tot ce crește și moare sub Soarele nostru.

Te-ndrăgostești de-o dată de locurile astea.

toate vacanțele noastre – lista episoadelor