ce vară-i toamna-n Bucovina!

… ce faci cînd pleci într-o vacanță de toamnă și te trezești într-una de vară? Taci, treci la rubrica cu plus și te bucuri de fiecare clipă.

Am luat iar drumul Sucevei, drum știut, drum plăcut, cu toată osteneala fără de care nu se poate. Ici-colea ne-ncrucișăm cu șantierele viitoarei autostrăzi și ne-ndemnăm singuri c-o să fie mai bine.

Și-am găsit – departe unde-i ea – Bucovina cea frumoasă și cuminte, de care avem nevoie.

Orașul – Suceava adică – mereu frumos, fără să aibă, la o adică, nimic frumos: dar curat, grijit și bun cu oaspetele.

Mănăstirile, toate năpădite de verde și flori.

Pădurile, încă cu miros răcoros de ferigă, cu primii hribi – i-am prins noi în tigaie și de data asta!

Și-am plecat pe drumuri. Ia să vedem ce-i cu Mocănița de la Moldovița? – ne-am zis. Și dacă am zis, am și făcut. Locomotiva-i mică, pufăie, scoate trîmbe de fum și abur de mai mare hazul; trenulețul e plin și vesel; oamenii – după ce se satură și de poze, și de filme, și de live-uri – se lasă pe spate și se uită la plaiurile încîntătoare și-și fac, pesemne, calcule: cît i-o costa o căsuță pe-aici?

„Huțulca” merge încet; pînă și cei de pe bicicletă ne lasă-n urmă. Cînd ajunge la cap de linie, locomotiva se hodinește și călătorii dau iama prin bunătățile care-i așteaptă; e o mică industrie în jurul trenulețului ăsta, cu mîncare cum se cade și suveniruri.

La-ntoarcere, ghici ce? Una din cele mai năucitoare surprize din partea asta de lume: Muzeul ouălor încondeiate al Luciei Condrea. Ce-i aici, nu poate fi nici spus, nici arătat – trebuie văzut; văzut și gata.

Iar Moldovița și Humorul – cum să nu te-oprești, Doamne, pe la mănăstiri? – îs îmbietoare, umbroase, liniștite: numa’ bune de cîte-un popas.

Dar și cînd ne tragem înapoi la Suceava nu stăm pe loc; cum Cetatea se poate vizita pînă la căderea nopții, după ce iureșul de turiști de peste zi s-a risipit, zidurile i-s numai pentru noi.

Și… ce-ar mai fi și dacă i-am lua urma Poetului? Ipoteștiul e ca o coborîre-ntr-o poveste, de-ți vine ție să-te așezi în livadă, să cauți un capăt de hîrtie și – dacă nu te ia picoteala – să vezi dacă-ți iese vreo poezea. Ce noroc: asta nu-ți iese – dar picoteala… picoteala da! E și aici o industrie; una care strînge foloase – Eminescu-n sus, Eminescu-n jos – cu case de vacanță, tabere, fel de fel de congrese și conferințe.

Nu se face să te necăjești; căsuța familiei, deși adăpostește o colecție precară de obiecte și amintiri, e prezentată cu suflet de cei de aici. Sigur: ai vrea să afli mai multe – mult mai multe – despre copilăria și viața de la Ipotești, dar nu se cade să tulburi memoria Poetului căutînd garduri pe care le-o fi sărit și pomi în care s-o fi cocoțat.

Un sat mai încolo, după un deal, e și lacul cel cu nuferi ascuns la margine de codru.

Dacă tot sîntem pe-aici, păcat e să nu vedem Botoșaniul. Oraș uitat de timp și de lume, are… ce are?… nu prea are. Uite că totuși are un centru vechi; cam pustiu el și cam năcăjit, ce-i drept.