după Talcioc IV

pregătit cu Ando, C. D. Mocanu, Mini-Economicus, Cristian Malide, Cezar Petre Buiumaci și HM

Ceva mai tîrziu – oficial, din octombrie 1985 – apare ca tîrg de autoturisme și Talciocul din capătul Ghencii, cel de pe drumul Cooperativei – atunci nicidecum cu vile, bloculețe, ci doar o uliță prăfuită, de cîmp. Locul este cunoscut și pentru că în apropiere se puteau cumpăra tot soiul de substanțe chimice pentru combaterea dăunătorilor din curte și grădini. În anii următori tîrgul se extinde și vînzarea se face nu doar sîmbăta și duminica, ci și marțea și joia.

Nu-nsemnează nicidecum că în tot acest timp, mai mult sau mai puțin organizat și tolerat, talciocul de pe Gherghiței n-a funcționat în continuare: „alături de bomfaiere și cartușiere vânătorești, de furouri și muștiucuri de trompetă, pe malul lacului se face comerț cu cartea. Un soi de anticariate în valiză și sacoșă se întind în soare și se strîng cînd picură de sus. Depusă în praf și noroi – alături de blugi, ambreiaje, tricouri, chei franceze, sonerii, cioburi de oglinzi (se vinde și așa ceva), șei de bicicletă, robinete, ochelari, ventilatoare – cartea pare și este umilită în tăgîrțele desfăcute pe jumătate ale speculanților din talcioc, care cînd aud că vine miliția se răspîndesc ca potîrnichile prin bălării, de frica amenzilor. Fiindcă trebuie să spunem în finalul acestor însemnări: dacă tîrgul de mașini e organizat conform unor dispoziții clare, în schimb manevrarea borfăriei în talcioc se practică la voia întîmplării și împotriva dispozițiilor curente.” Relatarea e din iulie 1983.

Nevoia firească de a vinde – nu uităm de cotidianul central „România Liberă” care avea o pagină întreagă de mică publicitate – se canalizează, fără un succes deplin, prin controlarea anticariatelor și înmulțirea de către autorități în anii ’60 a magazinelor de tip „Consignația” „cu rolul da a descoperi şi a atrage pe piaţă mărfuri cît mai multe, de mare varietate, nefolositoare la un moment dat unor persoane, dar utile altora” care „preiau obiecte de valoare de la deponenţi şi le pun în vînzare contra comision. Se vor primi numai mărfuri nedeteriorate, complete, vandabile şi cu viteză mare de circulaţie”. Conceptul ajunge curînd într-o infamă simbioză cu bișnițarii și intermediarii Centrului Vechi.

Tot de la Mini-economicus mai aflăm cîte ceva despre restul locurilor bucureștene unde se-ntîlnea cererea cu oferta:

Pe la mai fiecare capăt de oraș se găseau mini-talciocuri, mai degrabă nomade – în funcție de cum bătea vîntul dinspre Miliția Capitalei – specializate pe anumite obiecte, unele noi, ce se „completau” de prin întreprinderi, ori în funcție de dispoziția șpringarilor și a șuților: tot ce nu puteau „valorifica” la Consignația ori pe Covaci!

În Militari, pe Valea Cascadelor, era, de exemplu, „raiul piesarilor” auto, chiar la doi pași de I.D.M.S. – întreprinderea de unde-și lua omul de rînd Dacia după cinci-șase ani de așteptare și de mîncat doar chifle cu iaurt…

O altă categorie, mai elevată, erau mini-talciocurile pe unde se mai vindeau și alte lucruri, avînd șansa să întîlnești chiar și intelectuali – acea categorie despre care cineva spunea că „după ce că nu fac nimic… mai și gîndesc!”

Este vorba de cel din Obor – de la Șină – și de unul de pe Lipscani, undeva într-un gang ce făcea trecerea spre o curte interioară, din capătul dinspre Calea Victoriei. În aceste „oaze” lumea stătea pe scaune de camping, dar cei mai mulți doar șopteau, din picioare „am cărți bune… casete… stilouri… ceasuri” – și tot așa! Atît clienții cît și vînzătorii, îndeobște, se cunoșteau – încrederea era factorul de bază și nu neapărat prețul mărfurilor!

Dacă tot am amintit de cărți, marea majoritate erau copiate caligrafic prin vreo întreprindere de proiectări (nu aparusera încă aparatele XEROX), dar chiar volume vechi puteai găsi, daca erai inițiat, cam tot ce doreai dar nu aveai voie: începand cu Iorga, Panaitescu, Cioran, Eliade și ajungînd la „mișcarea legionara” ori monarhia in România… Casetele audio, de obicei Maxwell ori în ultimul timp ORWO (D.D.R.), erau de o gamă largă – găseai și documentare, trase „pe șestache” doar cu sonorul de la televiziunile străine, dar și cursuri de limbi străine. Erau în ofertă și ceasuri mai cu ștaif, mai prindeai și câte unul cu capace de aur, stilouri Pelikan, Parker or Schaffer – acestea din urmă s-au găsit chiar la liber, la magazinul Unirea la parter la raionul de papetarie, doar câteva luni după deschidere.

Amintim și tîrgurile cu oarece specific – cum era cel al pescarilor – pe care-l găseam la intersecția Hristo Botev cu Negustori (o imagine din iarna 1990-91). A funcționat și pe Calea Moșilor veche într-o curte părăsită de la intersecția cu fosta stradă Cernica și pe locul viran născut în urma sistematizării în vederea străpungerii străzii Armand Călinescu.

Presa locală nu intră niciodată în detalii, mulțumindu-se să sancționeze, periodic, caracterul sezonier și degradant al ideii de talcioc și a micilor tîrguri informale ce apăreau ici-colea.

În 1967…

„In apropierea magazinului «Consignaţia» din bd. Hristo Botev nr. 3-5 a fost amenajat, mai de mult, un loc de parcare pentru autovehicule. După-amiaza, aici, este locul de intilnire – neoficial – al motocicliştilor. Vînzări, cumpărări de motociclete, piese de schimb, cauciucuri, camere. Se fac la libera tranzacţie, uneori nelipsind manifestările vocale ale reclamei comerciale gen talcioc: «Care cumperi…». Şi ca la orice tirg, au loc discuţii. Mai dai tu, mai lasă el… nu contează că este tulburată liniştea locatarilor din blocurile vecine. Grijulie, Întreprinderea de prestări servicii manuale a pus şi o taxă. Oficial, ea se numeşte de parcare, dar motocicliştil o numesc… de intrare In talcioc. Scrisori sosite la redacţie sugerează instalarea unei plăcute indicatoare „staţionarea interzisă“. Bineînţeles, numai a comercianţilor!”

Cîteva ecouri de-a lungul anului 1973:

„Negoţul de gang, cu lucruri de o origine nu o dată dubioasă, este anacronic. Şi totuşi, o seamă de indivizi – deprinşi cu expedientele – continuă să-l practice, în preajma gării Obor, unde se pare că a reapărut, într-o variantă nouă, «talciocul». 

„Bd. Gării de Est, duminică dimineaţă. O masă compactă de oameni din care răzbateau glasurile unor negustori de ocazie. Scule, piese de radio şi televizoare (care o fi provenienţa lor ?…), ceasuri, obiecte de îmbrăcăminte şi nelipsitele «bomboane agricole» se comercializau nestingherit într-o vetustă atmosferă de talcioc Ba mai mult! la intrarea în piaţa Obor (prin str. Ziduri Moşi), se duceau «tratative» de cumpărare-vînzare a unor motociclete şi autoturisme. Un tîrg ilegal care trebuie curmat.”

„… în ciuda faptului că s-a mai semnalat pericolul social al unor talciocari de circumstanţă, acest gen de negoţ clandestin continua… Duminică 17 iunie 1973 , ca şi duminica trecută, am avut prilejul să ne convingem, din nou, de veridicitatea sesizărilor. Încă de la intrarea spre Piaţa Obor, din str. Ziduri Moşi, întâlneşti o întreagă faună de paraziţi.”

Și din 1974:

„Pe Calea Griviţei la nr. 200 funcţionează o unitate comercială specializată în desfacerea pieselor şi accesoriilor auto. Pînă aici toate bune şi la locul lor. Să mergem mai departe. Pe la ora 17, în fiecare zi, în faţa acestui magazin se deschide talciocul de piese de schimb şi motociclete. Exista odată un spaţiu verde. Ei bine, aici, în faţa blocurilor, este plin acum de motociclete cu ataş, fără ataş, mărci noi sau vechi. Cine are un vehicul pe două roţi şi vrea să-l vîndă, aici vine. Am văzut şi numere din provincie. Ce să mai discutăm, tîrg mare, în toată regula, cu zeci de vînzători şi cumpărători.”

Mai degrabă găsim chiar reportaje din provincie, unde talciocul – ajutat și apropierea de Iugoslavia și Ungaria – propășește-n orașele vestice de-a lungul anilor ’70!

„Ace ruginite, pantaloni de cow-boy (din doc românesc, dar cu etichetă străină), cămăși, alune rîncede, cojoace, butoaie hîrbuite, umbrele, cîntare de mină, icoane, arcuri rablagite, fiare vechi, batiste, basmale, „babaroase“, curele, haine noi, haine vechi, haine de furat, fuste de piele, perle false, inele de aur, sculuri de mohair… Şi lume, lume! Noroi pină la glezne, hoţi de buzunare, speculanţi, evazionişti fiscali, escroci… Aveţi acum zugrăvit cu fidelitate tabloul celui mai straniu şi anacronic bîlci, care cutreieră ţara, de la un capăt la altul, ca o fantomă: talciocul. De-a lungul anilor, această Meccă a comerţului pe sub mină „a umblat“ prin cartierele mărginaşe ale Bucureştiului, a sălăşluit în Ploieşti, Iaşi, Cluj, Timişoara. După ce iniţial il acceptaseră – probabil din curiozitate – autorităţile locale au interzis energic posibilităţile lui de manifestare. Dar talciocul se vede treaba că are 7 vieţi! L-am regăsit deunăzi iarăşi in floare! Cartierul general: Aradul”

Ce e clar, desigur, e că suntem martorii celei de-a doua faze a talciocului: se îndepărtează ușor de comerțul sărăcăcios, vechiturile se împuținează, apare tot mai mult bișnița, comerțul cu produse pe sub mînă.

Va urma!