Hai că ne-am făcut de cap!
… dădurăm o fugă-n orașul ăsta nebunesc, lipicios, gălăgios, cîntător și atît de viu, de omenesc.
Da, nici alt loc nu miroase a om – a oameni – și cel care ajunge aici aruncă bănuț după bănuț în toate fîntînile, dorindu-și – ce altceva? – să se-ntoarcă să-l simtă iar și iar.
Cum naiba să nu ajungi să iubești Napoli?
Scuterele care aleargă-n toate părțile, țîșnind după orice colț, din orice stradelă; Maradona cel pictat și pictat iar pe ziduri; cea mai strașnică pizza din lumea noastră; cele mai dulci dulciuri pentru care niciodată nu-ți mai rămîne loc îndeajuns…
Și oamenii – e oraș al oamenilor, fără să aibă ceea ce credem noi azi că înseamnă sistematizare, urbanism, „cincisprezece minute” de accesibilitate: aici oamenii trăiesc, aleargă, vorbesc; nu părăsesc centrul: e locul lor.
Și istoria; și bogăția; și strălucirea dinăuntrurilor; și cotloanele. Fiecare locșor are-n spate ani – sute de ani – de povești, de întîmplări care-s lipite de piatră… și din ce piatră-i făcut orașul ăsta.
… îs destui care-l văd soios și obositor, dezamăgiți cum nimic de-aici nu e clar și așezat; ce bine-i că noi nu sîntem dintre ei.
Nimic altceva-n plus față de ce-am scris și descris acum mai bine de zece ani: Napoli nu se schimbă; rămîne; se păstrează… nu moare – și gata!
comentarii