Deci: Roma. Știți, toate numele și renumele primite i se potrivesc. E minunată – și cînd toamna e dulce și zilele-s încă lungi, cu seri frumoase, cu ferestre neașteptate de senin deschise între o ploaie scurtă și-un nor, e vremea pentru Roma. Pînă și turiștii par mai puțini și au loc să se risipească-n piețe, printre palate.
Hei, asta nu-nseamnă că nu e lume – e plin – ci doar că e plăcut, mai ales că atunci cînd te-ndepărtezi o țîră de atracțiile bine-cunoscute te bucuri de un oraș în sinea lui, în care respiri, ale cărui cotloane splendide-ți rămîn la-ndemînă. Și parcă totu-i splendid: mai ales lumina Romei.
Conștiincios – nu se poate altfel – te lași prins întîi de locurile emblematice. Le găsești ușor; și dacă n-ai chef să stai la atîtea cozi ca să și intri, nu-i bai; îți rămîne mai multă vreme de hălăduit.
… fiindcă orașul – partea turistică a orașului, mai precis – e mare. Plus că, fir-ar să fie, e totuși un oraș vechi, ceea ce-nseamnă că nu-i chiar la-ndemînă să locuiești în centru: e scump și de multe ori te nimerești în cine știe ce chițimii nepotrivite odihnei. Așa că alegerea unui cartier liniștit, pe una din liniile metroului, e cîștigătoare: doar mergi cîteva stații și ajungi oriunde-i nevoie.
Aici trebuie să-ți pui nădejdea în transportul public. E metrou, firește; dar una-două se lucrează pe undeva la el și nu te miri cînd rămîi pe dinafară, să te-ntorci seara cu autobuzul. Autobuzul, în Roma, e cam ca pe la noi – adică poate să vină… poate să nu. Ce să mai zici că aceleași lucrări – care, tot cam pe la noi, se mișcă încet sau foarte încet – îl pot trimite pe cine știe unde. Dar nu-i necaz; pentru că pe oriunde-ai lua-o, orașul rămîne prietenos, o încîntare.
Roma-i și un bun punct de plecare dacă-ți dă prin cap să vezi și altceva. Așa am și ajuns la Napoli: trenul face o oră și-un pic; mai mult pierzi coborînd și urcînd prin metrouri, căutînd peroane, plătind bilete de autobuz, decît în tren. Drept e și că merge cu 300 la oră: strașnică infrastructură.
Dar să redevenim turiști! Găsim, deci, pe toate cele știute din filme, din fotografii, din reclame. Nici nu ne mai necăjim că, lîngă noi, sînt alții și alții care le caută și le găsesc: știm – nu se poate altfel!
Vaticanul, Coloseul, Piața Spaniei, Panteonul, Fontana di Trevi… doar atît? O, firește că nu doar atît: palate, coline, piețe, fîntîni, columne, poduri – ce-i drept, Tibrul e cel mai puțin interesant obiectiv turistic al Romei – și-apoi biserici, catedrale, galerii, muzee.
Dar Roma e-n sine, în întregul ei, un obiectiv: te lași purtat pe străduțe-mbîrligate, pe scări întunecate, pe sub porți – fugi de lume un pic și, cînd îți dai seama c-ai obosit, te așezi undeva. Unde? Aproape oriunde; fiindcă nicăieri nu-i rău. Nenumărate-s locurile pietonale, ferite și de traficul năucitor pe două roți din alte orașe italiene.
Cît îți recapeți răsuflarea, lași să se-așeze-n cap senzațiile orașului. Măreția, de care-ți dai seama că poate-aici a fost inventată. Istoria lumii-n care trăim, care tot de aici s-a născut. Greu să fii turist simplu, cînd ești copleșit de toate astea!
… o iei mai ușor. Autobuze turistice trec la tot pasul, parcuri odihnitoare-n care papagali verzi zboară liberi, grădini ascunse cu lămîi, pini înalți deaupra ta… o înghețată, o cafea – trece o zi și-ți dai seama că vrei – nimic altceva – ca și-n celelalte s-o iei doar de la capăt.
Odată ce ieși din Roma turistică, intri-n cea omenească. Serile și diminețile-s casnice; care-i viața-n cartierele unde locuiește lumea? E o viață plăcută; străzile principale-s pline cu magazine de tot felul – haine frumoase, încălțăminte bună, chilipiruri, pizzerii – uite că-n Italia pizza nu-i doar pentru turiști! – și cafenele, veritabile instituții cetățenești.
… și-ncepi să te simți de-al casei. Dimineața cobori să bei un espresso și să mai schimbi cîteva vorbe – găsești vreun român aici, și dacă nu, sigur pe cineva care să te facă să te simți în largul tău. Seara, restaurantele cartierului se deschid încet; toate par goale-n primul sfert de ceas, dar pînă cauți tu prin meniu deja mesele din jur s-au și umplut.
Lucrurile simple de la magazin îs bune: mezelurile-s gustoase, dulciurile… dulci, la aprozar găsești hribi – hai să le zicem și noi „funghi porcini” – iar patiseriile au un sortiment încîntător.
Dar Roma-Roma, cea pentru care-ai venit aici, te-așteaptă. Ziceai c-o lași mai încet, dar cînd se face seară și-ți numeri pașii, în fiecare zi vezi c-ai făcut din ce-n ce mai mulți. Ei, și? O să te-odihnești acasă, cînd te-ntorci de tot. De ce nu aici? Pentru că frumusețea Romei te năpădește, te răscolește: ce bine-i să nu poți să dormi de atîta frumusețe.
Mai ales dacă seara ajungi sus, pe terasa Pincio, cea deasupra pieței del Popolo. Doamne, nu e asfințit mai frumos pe lume; ce lumină, deasupra Romei; ce umbre – mîini care se-ntind, cu telefoanele strînse, să prindă clipele fermecate!
Lumină – și ce mai lumină iar – găsești într-unul din locurile mai puțin turistice: un ceas de dup-amiază la palatul familiei Doria-Pamphilj, printre tablouri scăldate de razele soarelui, e de neuitat.
Cînd sînt atîtea de zis – of! – mai bine te-oprești, taci; le lași să se-așeze, cuminte, încet.
comentarii