… cu ce veselă prostie am înmormîntat micul comerț. Ne puțea: ba nu primeam bon, ba nu puteam plăti decît cu bani gheață. Ne puțea să călcăm pragul buticului; ne puțea să dăm de oameni, să schimbăm două vorbe cu ei; ne puțea „cu dragul” vînzătoarei și de-aia nici n-am băgat de seamă cînd a fost înlocuit, insidios, cu „Doamne-ajută”.
Aia e; și-i culmea că – altfel – minte zicem că avem; că lucruri am învățat din preumblările noastre.
Ni-i drag, nu-i așa, de micul magazin de familie… de mica brutărie… de măcelăria la care tot cartierul se oprește… de cafeneaua, de locanta unde seara se-adună cei de pe stradă.
Dar ni-i drag de astea în Italia, în Spania ori în Franța; n-am adus aici dragul ăsta – aici trăim aseptic, bucuroși că de pe ecran ne chemăm acasă tot de ce-avem nevoie, comozi că dăm înapoi ce nu ne place, nepăsători de tot iureșul logistic din jur – ba chiar îngîmfați că „dăm o pîine” unei industrii care-a călcat în picioare, de la an la an, taman cele care ne țin împreună.
comentarii